Urșii panda pot să zboare

Ediția tipărită | Lideri – 21 februarie 2019

ÎN ULTIMELE două săptămâni, negociatorii chinezi și americani au fost angajați în tratative, la Beijing și Washington, pentru a pune capăt conflictului comercial înainte de termenul-limită de 1 martie, când America va escalada tarifele la mărfurile chinezești sau, poate, va permite ca negocierile să intre în prelungiri. Nu vă lăsați distrași de detaliile amețitoare despre importurile de soia și întreprinderile mixte din domeniul auto. Miza este una dintre problemele cele mai încărcate de consecințe ale secolului al XXI-lea: traiectoria economiei de 14 trilioane de dolari a Chinei.

Deși președintele Donald Trump a pornit războiul comercial, majoritatea tuturor părților din America sunt de acord că, din cauza capitalismului său de stat pe regim de steroizi, China este un actor prost din sistemul comercial global și reprezintă o amenințare la adresa securității. Multe țări din Europa și Asia sunt de acord. La baza acestor nemulțumiri este rolul guvernului chinez, care împinge capital ieftin spre firmele de stat, hărțuiește companiile private și încalcă drepturile celor străine. Drept rezultat, China distorsionează masiv piețele atât pe plan intern, cât și extern.

Zdruncinătura se produce pe fundalul unor câștiguri diminuate de pe urma modelului chinez de datorie, investiții masive și conducere de stat. Creșterea din acest trimestru ar putea să scadă la 6%, cea mai slabă din aproape trei decenii. Mulți bănuiesc că adevărata cifră este chiar și mai joasă. Deschizându-și economia și reducând rolul statului, liderul autocrat al Chinei, Xi Jinping, ar putea să dezvolte performanța în interiorul granițelor Chinei și să obțină o reacție mai puțin ostilă dincolo de granițe. El nu dorește să limiteze puterea guvernului și a partidului sau să accepte cererile americanilor. Traiectoria Chinei duce însă la instabilitate, pe termen lung.

Liderii săi au dreptate să se umfle în pene. Partidul a prezidat unul dintre marile succese ale istoriei. După 1980, economia a crescut cu o rată totală anuală de 10%, în timp ce aproape 800 de milioane de oameni au scăpat de sărăcie. O țară care se chinuia să se hrănească pe sine este acum cel mai mare producător din lume. Trenurile sale și sistemele de plăți digitale sunt superioare celor ale Unchiului Sam, iar universitățile sale de elită prind din urmă trendul în științe. Deși inegalitatea și poluarea au crescut, a crescut și nivelul de trai.

Așa cum explicam în eseul de săptămâna aceasta, de când Xi a preluat puterea în 2013, China a regresat în anumite privințe. Acum două decenii, era posibil, chiar inteligent, să ne imaginăm că China va liberaliza treptat piețele și că antreprenorii vor juca și ei un rol mai mare. În loc de asta, după 2013, statul și-a întărit controlul. Ponderea firmelor proprietate a guvernului în noile împrumuturi bancare a crescut de la 30% la 70%. Exuberantul sector privat a fost sugrumat; proporția sa în producție a stagnat, iar firmele trebuie să creeze celule de partid, care vor putea avea apoi un cuvânt de spus la deciziile vitale privind angajările și investițiile.

Reglementatorii se amestecă pe bursă, analiza critică este înăbușită și, după o devalorizare monetară eșuată din 2015, fluxurile de capital sunt sever supravegheate. Xi a ignorat sfatul lui Deng Xiaoping de „a ne ascunde capacitățile și de a lăsa timpul să curgă în favoarea noastră”, lansând planul „Made in China 2025”, o încercare de a folosi conducerea de stat pentru a domina industriile high-tech. Asta a alarmat restul lumii, deși nu a dat încă rezultate.

Să fim înțeleși, abordarea lui Xi poate să continue pentru o vreme. Ori de câte ori încetinește economia, se injectează stimulente. În ianuarie, băncile au dat împrumuturi de 477 de miliarde de dolari, un nou record. Mutațiile structurale lucrează însă împotriva Chinei. Populația aptă de muncă scade. Investițiile au crescut la 44% din PIB. Pe măsură ce resursele sunt înghițite de proiecte inutile și de firme de stat ineficiente, creșterea productivității se reduce. Acum, că datoriile au sporit, plata dobânzilor va reprezenta aproape trei sferturi din noile împrumuturi.  

Repercusiunile din afară riscă să devină alt factor negativ. Pe măsură ce se ridică barierele comerciale, China nu va mai putea să se sprijine pe restul lumii pentru creștere. Ponderea sa în exporturile mondiale se va chinui să se ridice peste cei 13% de azi. Cele mai mari și mai sofisticate firme ale sale, cum este Huawei, sunt privite cu suspiciune pe piețele occidentale. Xi a promis „o mare reîntinerire”, dar ce se întrevede este o creștere redusă, mai mult datorii și izolare tehnologică.

Liderii Chinei au subestimat frustrările din spatele războiului comercial. Ei au considerat că America ar putea fi convinsă cu trucuri ieftine să reducă deficitul comercial și că disputa se va încheia după ce Trump va părăsi Biroul Oval. De fapt, negociatorii americani, cu sprijinul Congresului și al mediului de afaceri, au reclamat modificări profunde ale economiei Chinei. Opoziția occidentală la modelul chinez îi va supraviețui lui Trump.

Ca să facă față ostilității din exterior și slăbiciunii din interior, Xi ar trebui să înceapă prin a limita rolul statului în alocarea de capital. Băncile și piețele financiare trebuie să opereze liber. Firmele de stat neperformante trebuie lăsate să intre în faliment. Celor care economisesc trebuie să li se permită să investească în străinătate, astfel încât prețurile activelor să reflecte realitatea, nu represiunea financiară. Dacă banii merg acolo unde sunt productivi, vor fi mai greu de susținut acuzațiile nedrepte împotriva economiei și va încetini acumularea datoriilor neperformante.

Xi trebuie să și îmblânzească politica industrială a Chinei. E prea mult să ne imaginăm că ea va privatiza cele 150.000 de firme de stat ale sale. Dar ar trebui să copieze Singapore, unde un organism numit Temasek deține acțiuni la firmele de stat, dându-le autonomie, însă cerându-le să opereze la fel de eficient ca sectorul privat. Ar trebui să se renunțe la proiecte grandioase precum „Made in China 2025”, în favoarea finanțării cercetării fundamentale.

În ultimul rând, China trebuie să apere drepturile firmelor străine. În interiorul Chinei, asta înseamnă să le dea străinilor controlul deplin asupra subsidiarelor, inclusiv asupra secretelor lor tehnologice. În afara granițelor, asta înseamnă să respecte proprietatea intelectuală, ceea ce va fi în interesul Chinei, pe măsură ce firmele sale devin tot mai sofisticate.

Dat fiind istoricul slab al Chinei, America va avea nevoie de spațiu de manevră pentru a răspunde prin tarife sau arbitraj, dacă China nu își va îndeplini angajamentele. America ar trebui să răsplătească, de asemenea, bunul comportament. Dacă firmele chineze vor putea folosi o transparență mai mare pentru a convinge-o că ele operează pe principii comerciale, ele ar trebui să fie tratate ca firmele din orice altă țară.

Azi, aceste reforme par o perspectivă îndepărtată. Dar ele erau acceptate în esență printre tehnocrații chinezi de acum un deceniu. Ele sunt, de asemenea, populare în interior. Șefii corporatiști și înalții oficiali spun că doresc ca presiunile americane să ajungă la Xi într-un fel care nu le este accesibil lor. Sub el, China devine prizoniera unui ciclu toxic de creștere slabă, control de stat și ostilitate din afară. O Chină mai liberală din punct de vedere economic ar ajunge mai bogată și și-ar face mai puțini dușmani. E timpul ca Xi să schimbe direcția.


Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Pot urșii panda să zboare?”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele