Macron și Merkel își reînnoiesc promisiunile

Dar relațiile subiacente sunt tulburi

Starea națiunilor

Ediția tipărită | Europa
19 ianuarie 2019


„DOMNILOR, SĂ NU uitați niciodată că pentru Franța nu poate exista vreo alternativă la prietenia cu Germania.” La jumătate de secol după ce Charles de Gaulle a rostit aceste cuvinte în fața miniștrilor săi, relația dintre Franța și Germania rămâne cea mai importantă din Europa: emblema pentru pace și reconciliere, precum și piatra de temelie pentru integrarea europeană.

Pentru a reînnoi și a întări această legătură esențială, președintele Emmanuel Macron și cancelarul Germaniei, Angela Merkel, se vor întâlni pe 22 ianuarie în orașul german de graniță Aachen (Aix-la-Chapelle în franceză), unde vor semna un tratat de 16 pagini. Ceremonia va avea loc la 56 de ani de la ziua în care de Gaulle și omologul său german, Konrad Adenauer, s-au întâlnit la palatul prezidențial din Paris pentru a semna Tratatul de la Elysée, marcând trecerea celor două țări de la starea de Erbfeinde (dușmani ereditari) la cea ce parteneri, în ceea ce un cancelar vest-german avea să numească ulterior o entente élémentaire.

Apariția, în 2017, a lui Macron, un pro-european pasionat care a vorbit despre folosirea unui moment istoric de a confrunta naționalismul, a părut să ofere cea mai bună șansă, după ani de-a rândul, de repornire a motorului franco-german. Pentru Merkel, care se obișnuise cu dezamăgirile sub cei trei președinți anteriori ai Franței, Macron părea un reformator serios, gata să amelioreze competitivitatea franceză și să pună în echilibru finanțele publice. Macron, la rândul său, spera să inspire Germania să i se alăture în reformarea zonei euro și în consolidarea rezistenței UE: el și-a umplut guvernul cu germanofili, de la prim-ministrul său și cel de finanțe în jos, și a acționat rareori fără să cântărească reacția Germaniei.  

Totuși, între timp s-a instalat o realitate dură. În ciuda ambițiilor exprimate de Macron într-un discurs fulminant de la Sorbona, din septembrie 2017, sentimentul că se poate, care domina acele luni timpurii, aproape s-a evaporat. Lucrul acesta se reflectă în ambițiile modeste ale noului tratat. În marile planuri pentru o armată UE sau în obligațiuni garantate în comun, găsim un limbaj plin de speranță despre coordonarea deciziilor și planurilor pentru a dezvolta cooperarea municipală în regiunile de frontieră. Un acord între parlamentele celor două țări va crea o adunare comună, de 100 de membri. Oficialii vorbesc despre transformarea modelului de cooperare întrupat în Tratatul de la Elysée într-o platformă pentru „convergența” franco-germană. Dar asta este, în cel mai bun caz, o aspirație. „După 56 de ani, toată lumea cunoaște Tratatul de la Elysée”, spune Henrik Enderlein, de la Hertie School of Governance din Berlin. „Mă îndoiesc că peste 50 de ani va fi cineva care să se mai uite la Tratatul de la Aachen.”

Cele mai consistente prevederi privesc cooperarea în apărare și securitate. Franța și Germania reprezintă aproape jumătate din capabilitățile militaro-industriale ale UE, spune Claudia Major de la SWP, un think-tank din Berlin. Dacă nu cad de acord, lucrurile nu se mișcă. Francezii au salutat ajutorul german pentru operațiunile lor din Sahel, iar cuplul lucrează laolaltă în așa-numitul format Normandia cu Rusia și Ucraina.

Rămâne totuși o falie în înțelegerea strategică. „Germania nu are nevoie de o armată puternică pentru modul în care înțelege suveranitatea”, spune Wolfgang Schäuble, președintele Bundestagului și unul dintre marii francofili ai Germaniei. „Franța este altă poveste.” Germanii s-au opus puternic la intervenția franceză în Libia din 2011 și rămân suspicioși că proiecte precum Inițiativa pentru Intervenție Europeană a lui Macron, creată în afara UE, sunt de fapt o șmecherie pentru a-i face pe alți europeni să plătească pentru acțiunea Franței în Africa. Oficialii francezi sunt frustrați de rezistența germanilor față de desfășurarea de trupe și consideră PESCO, un cadru pentru proiectele de apărare ale UE promovat de Germania, ca fiind jalnic de lipsit de ambiție. Asta duce la o abordare de concesii reciproce asupra diferențelor, reflectată de propunerea dezamăgitor de eurocentrică adresată Franței de a sprijini Germania pentru un loc în Consiliul de Securitate al ONU.

În privința Zonei Euro, Schäuble, ministru de finanțe în criza din 2010-2012, spune că pozițiile germane, inclusiv cea a Uniunii sale Creștin Democrate de centru-dreapta, s-au atenuat în mod notabil.

„Față de pozițiile grupului meu parlamentar de acum șase ani, lucrurile stau mult mai bine.” Totuși, este greu de ignorat prăpastia dintre realizări și aspirații. Macron intenționase un buget al Zonei Euro, care să fie de „câteva puncte procentuale din PIB”, precum și un parlament special și un ministru de finanțe al zonei. Bugetul pe care Zona Euro a agreat că îl ia în considerare în luna decembrie este, ca ordin de mărime, mai puțin ambițios. Uniunea bancară avansează în ritm glaciar, și din cauza temerilor Germaniei față de băncile nesigure ale Italiei.

În interiorul Europei, cuplul s-a dovedit foarte eficient când cele două guverne s-au confruntat pentru prima dată pentru a reuși să ajungă la un acord. „Tăria relației este că am venit din direcții diferite și am găsit o poziție comună”, spune Michael Roth, ministrul german pentru Europa. Compromisurile greu obținute tind să dureze și, în ciuda temerilor ocazionale legate de o lucrătură franco-germană, ele pot să încurajeze și alte țări care simt că interesele lor sunt reprezentate aproximativ de unul sau de celălalt partener din cuplul celor doi mari.

Totuși, într-o UE lărgită, alte grupuri, cum sunt cei patru din grupul Central European de la Visegrad sau „Noua Ligă Hanseatică”, condusă de Olanda, pot să dicteze vremea; hanseaticii reprezintă cel puțin un obstacol la fel de mare pentru planurile lui Macron privind zona euro, ca și Germania. Motorul se ambalează adesea și el. Propunerile de armonizare a sistemelor de taxe asupra corporațiilor din cele două țări ca bază pentru un acord pan-UE, de pildă, au fost avansate din 2011. În mod similar, inițiativa mult-trâmbițată a Franței de a introduce un impozit UE pe giganții digitali ca Google și Facebook s-a chinuit din nou să obțină sprijin la Berlin. Frustrat, ministrul francez de finanțe Bruno Le Maire a aplicat impozitul digital în mod unilateral.

Dificultățile provin, în parte, din analizele divergente asupra locului Europei în lume. Macron este nerăbdător să întărească ceea ce el numește „suveranitatea europeană” în fața unei Chine în ascensiune tot mai mare și a unei Americi pe care nu te poți bizui. Germania nu este imună la astfel de argumente; producătorii germani se trezesc și ei, într-un târziu, la amenințarea Chinei, de pildă. Asta a contribuit la motivarea campaniei Germaniei și a Franței de a pune presiune pe autoritățile sceptice din domeniul concurenței, de la Bruxelles, ca să permită fuziunea dintre operațiunile feroviare Siemens – Alstom.

Totuși, așa cum spune un oficial francez, „Germania este o țară care se mișcă încet și căreia nu-i plac viziunile mari”. Puțini germani împărtășesc instinctul lui Macron de a răsturna politica cu susul în jos. Pentru mulți, compromisul sună în mod suspect ca o diluare a regulilor sau ca o plată pentru indisciplina franceză, sau pentru aventurile militare franceze. Din punct de vedere economic, performanța puternică a Germaniei a dus la delăsare în interior și a sporit temerea de indisciplină în exterior. Cauza franceză nu este servită atunci când Italia încearcă să salveze băncile cu probleme cu bani de la stat sau când miniștrii greci de finanțe amenință că vor arunca totul în aer.


Legăturile vor rezista, fie doar și pentru faptul că Franța nu are unde să se întoarcă, iar Germania, mai ales după Brexit, nu are parteneri mai buni. „Da, este greu”, spune un consilier al lui Macron. „Dar mai există cineva care să aibă idei?” Ambițiile amețitoare ale discursului de la Sorbona aparțin deja unui timp revolut. Sunt șanse mici de progres în 2019, date fiind alegerile din UE și cele din landurile germane și bătăile de cap ale lui Macron cu gilets jaunes (vizita sa la Aachen va fi prima în afara Franței din ultima lună). Adresându-se celor care îl întâmpinau în prima sa vizită de la Berlin din 2017, Macron a spus că vrea să fie mulțimi „chiar și mai mari” cu cinci ani mai târziu, atunci când el și Merkel vor fi adus rezultate. Noroc bun, în direcția asta.


Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Starea națiunilor”

Comentarii