Suntem înconjurați, sufocați, înecați, măcelăriți zilnic de clișee și locuri comune. Și nu doar la nivelul limbajului. Gândirea însăși e afectată. Creierul nostru, cel mai leneș organ din corp, e setat să o ia pe scurtătură și să aleagă cea mai comodă variantă. Dicționarul de vorbe așa-zise de duh, de clișee, banalități, sofisme, butade și alte lucruri subculturale e prima carte pe care o consultă. Hai să vedem câteva exemple.
O mamă tot o mamă rămâne, se spune când o mamă, în ciuda unor divergențe pe care le are cu copilul, nu-și pierde calitatea maternă și trece peste neajunsurile scandalului, cedând ea. Sigur că o mamă e o mamă. De ce e nevoie să rostim cu un zâmbet tâmp de înțelept semiretard această tautologie? Ce mai putea fi? Bunică? Frate? Tată? Ultima variantă e posibilă pentru că un alt clișeu zice: i-a fost și mamă, și tată. Atunci când tatăl își găsește fericirea alături de altă mamă și își părăsește soția și copilul. În realitate, psihologic vorbind, e o tâmpenie extrem de periculoasă. O mamă nu poate să fie și tată. Copilul va dezvolta un complex patern și va căuta toată viața o femeie mai în vârstă care să-i fie și mamă. Similar, dacă e fată, va alerga după un tată. Însă interlocutorul îți va răspunde fericit: „Așa e, ai dreptate, o mamă e o mamă!” Cu alte cuvinte, ia te uită, deci și tu ești prost. O să te includ în lista mea de prieteni. Sper că ai Facebook.
O să dezvoltăm acolo multitudinea de locuri comune imbecile pe care le împărtășesc și cu alți prieteni de-ai mei la fel de dobitoci ca noi. În atare situație, comunicarea nu există. E de fapt un surogat de inteligență emoțională primară, total neconstructivă, care te obligă instinctiv să-i dai dreptate covorbitorului ca să-i câștigi simpatia. Asta duce cel mult la nonviolența verbală, în niciun caz la creativitate și idei fecunde.
Se-nvârte roata! Sau se învârtește, ambele forme sunt acceptate. Mai spune înțeleptul cu aceeași mândrie pe care trebuie s-o fi simțit-o înșiși inventatorii roții. E corect, se învârte, de aia a fost creată. Dar se învârte doar dacă asupra ei se acționează cu una dintre forțele descrise de Newton. Doar acea forță o face utilă, nu și rostirea magică a simplistului principiu. Sigur că zicerea vrea să spună că norocul e schimbător (fortuna labilis). Când e sus, când e jos. Deci unul dintre punctele de pe roată va reveni fix în aceeași poziție după un anumit timp. Problema e după cât timp. Pe o roată sunt o infinitate de puncte și șansa ca același punct să revină în același loc e fix una la un infinit. Deci spunem vorbe banale fără să le controlăm măcar logica bazală.
Iată o altă expresie pe care multe popoare și-au atribuit-o fără intenția de a plagia. Ce nu te omoară te face mai puternic. O spun americanii de mai multe ori pe zi, o spun și francezii. Am auzit-o și la un prezentator român cu nume de pom fructifer care o numea „o veche vorbă românească”. Dar nu faptul că oamenii respectivi nu știu că această frază îi aparține lui Nietzsche e de condamnat. Până la urmă, a intrat în visteria universală. Ci faptul că nu-și dau seama că butada, ca multe altele care l-au făcut popular pe filozoful german, e un cretinism nici măcar machiat ca să arate ca o idee. Sunt mult mai multe lucruri care dacă nu te omoară, nici nu te fac mai puternic decât alea care te fac. Imaginează-ți că dă o mașină peste tine. Nu te omoară, dar te pune în scaun cu rotile și toată viața îți dă cineva cu lingurița de mâncare și nici pipi nu poți face neasistat. Unde e puterea? Și mai sunt multe alte exemple care-l pun pe autorul lui „Dumnezeu e mort!” fix în locul pe care-l merită. Filozofia de bodegă, bună de inspirat semidocți și scelerați mintal.
Un loc comun demn de semnalat, o bacterie care mănâncă din carnea a peste 99% din populația României și pentru care nu există antibiotic este sfânta frică de cacofonie. Să ne lămurim. Cacofonia nu e o greșeală gramaticală. Nici nu are cum. Nu e ca când ai pune virgula între subiect și predicat, ca când (cacofoniile sunt intenționate) ai disprețui prepoziția „pe”, care întotdeauna conviețuieşte cu relativul „care” la acuzativ. Nu! Cacofonia este o simplă alăturare nefericită a două silabe care în româna colocvială designează produsul defecației. Cu toate astea, sunt oameni perfect agramați care depun eforturi înduioșătoare să evite cacofonia în vorbire. Spun „ca și temă de discuție am avut însămânțările de primăvară”. Ce rost are „și”-ul? Prin urmare, atât de înspăimântați suntem de cacofonie, încât o evităm și când ea nu există. Punem „și”-uri și „virgule” total anapoda, dar spunem „ei este”. Ca și doctor, ca virgulă șofer, ca și asistent, ca virgulă tehnician… O groază teribilă de acel comparativ care ar putea declanșa o apocaliptică cacofonie (iarăși e intenționată cacofonia mea). Cea mai frumoasă eschivă față de o cacofonie inexistentă am auzit-o la televizor, când un cetățean, revoltat de te miri ce, spunea: „Domnule, eu, ca virgulă om, n-am mai văzut în viața mea așa ceva!” Ca virgulă om sunt și eu revoltat de această furtună de locuri comune, truisme, tautologii și banalități stupide care ne afectează însăși sămânța națională. Și ajungem să plecăm în alte țări, unde nu ne așteaptă cacofonia după colț să ne dea în cap și să ne ia și așa puținele cuvinte pe care le mai avem în bagajul nostru lingvistic.
