De peste șase ani fac drumul de la București la Bruxelles și invers, uneori chiar Bruxelles – Cluj. De regulă cu avionul, o dată pe an cu mașina, atunci când plănuim excursii și alte opriri în drum spre țară, spre casă. Călătoresc cu companii low cost sau de linie, din Bruxelles sau din Charleroi, iar biletul costă de la câțiva zeci de euro la câteva sute de euro. 

Dar cine sunt pasagerii acestor câteva zboruri zilnice și directe care leagă România de Belgia? Majoritatea pasagerilor sunt români care lucrează în Belgia. Mulți sunt gălăgioși, împrăștiind în jur exuberanța revenirii acasă, chiar și pentru câteva zile. Alături de ei, mai sunt rudele celor ce muncesc în Belgia, în general părinții acestora,  și care merg să aibă grijă de nepoți. Mai sunt și câțiva belgieni care vizitează România, la invitația prietenilor români. La Otopeni, situația e mai dramatică: oameni care își iau la revedere, își fac promisiuni, se îmbrățișează lung, cât să le ajungă câteva luni, până la următoarea revedere. La benzile de control fizic sunt oameni tăcuți, cu lacrimi în ochi. Îi așteaptă luni de muncă departe de cei dragi. Ei sunt eroii multor familii nevoiașe, abandonate de un stat meschin.

Deseori, vorbesc cu vecinii de scaun; îmi spun unde lucrează, de ce au plecat, dacă și când s-ar întoarce. Cei mai mulți spun că s-ar întoarce acasă, că e greu printre străini, dar că nu au la ce să se întoarcă. Dar strâng bani să-și facă o casă, cea mai frumoasă din sat, unde să se întoarcă peste câțiva ani sau la pensie. Cei mai tineri, care au familiile cu ei, spun că vor rămâne în Belgia cât mai mult posibil pentru că acolo, departe de casă, pot oferi copiilor o școală mai bună, un spital mai curat, un stat mai onest. Acesta este momentul de tristețe când constatăm că această dezrădăcinare este un sacrificiu făcut de părinți pentru copii și din nevoia de a se simți respectați. Trist. Migrația economică s-a transformat într-o migrație în căutarea respectului.

Această migrație a dezvoltat aviația civilă și a creat locuri de muncă. Frecvența și destinația curselor către diferite orașe din România au crescut semnificativ, ajungând la patru-cinci curse pe zi dus-întors, fără oprire.  Mulți dintre pasagerii autocarelor s-au orientat către un transport mai rapid, preferând autocarele sau microbuzele pentru bagaje și pachete către și de la cei de acasă. Time is money. Dar odată ajunși în țara la care acești oameni visează să se întoarcă într-o zi, sunt loviți de realitatea cruntă a aeroporturilor înghesuite, prost administrate și deseori murdare. La ieșirea din aeroport, te lovește realitatea cruntă a infrastructurii de transport precare, cu drumuri peticite, cu marcaje incerte și trenuri care te poartă cu viteza melcului, în vagoane insalubre.

În ciuda banilor trimiși în țară…

Migrația românilor aduce bani buni în țară, miliarde de euro pe an. Din acești bani, familiile celor plecați nu beneficiază de prea multe servicii publice, iar copiii lăsați în urmă suferă. România bate recordurile europene la sărăcie în rândurile copiilor și la lipsa accesului la educație, la servicii medicale, la igienă elementară și la abandon școlar. Acestea sunt motivele care îi fac pe părinți să continue pribegia. În România, în iunie 2018, nu mai puțin de 94.991 de copii aveau părinții plecați la muncă în străinătate, iar dintre aceștia, 18.012 aveau ambii părinți plecați în străinătate. 16.797 de copii erau în grija rudelor până la gradul IV, fără măsură de protecție, conform datelor centralizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA). Am putea aminti și abandonul școlar, la care suntem în topul european și care îi condamnă pe copiii care părăsesc școala la un viitor trist, fără a le oferi o șansă reală la o viață mai bună, ca adulți.

Cei mai săraci copii din Europa

Cifrele seci arată că cei mai săraci copii din Uniunea Europeană sunt copiii români. În 2018, în România erau  4.214.010 copii cu vârsta cuprinsă între 0 și 18 ani, împărțiți aproape egal între mediul rural și urban. Din păcate, 41,7% dintre acești copii, respectiv 1.757.242 se află în risc de sărăcie și excluziune socială, conform Eurostat. Este cel mai mare procent de copii din Uniunea Europeană aflați în risc de sărăcie și excluziune socială, aproape dublu față de media europeană de 24,3% și mult peste nivelul din Germania de 18%, Polonia 17,9%, Cehia 14,2% etc. Dacă ne uităm la condițiile de viață, 30,6% dintre copiii români, aproximativ 1.290.000 de copii, locuiesc în case fără baie sau duș, adică de 13 ori mai mult decât media europeană de 2,4%. Chiar și în Bulgaria, țară care ocupă locul al doilea în acest clasament al rușinii, procentul copiilor care locuiesc în aceste condiții este la jumătate, respectiv  15,3% din numărul total de copii. În Polonia, numai 1,9% dintre copii trăiesc în locuințe fără baie sau duș, 1,2% în Danemarca, 0,8% în Croația, 0,7% în Marea Britanie, 0,2% în Belgia și Cehia. În Germania,  Spania, Malta și Suedia, niciun copil nu locuiește în case fără baie sau duș.

În 2018, Fundația World Vision România a publicat un studiu șocant care arată că 9% dintre copii se culcă seara flămânzi, 6% dintre ei – uneori, iar 3% întotdeauna se duc la culcare flămânzi. Potrivit raportului, una din două familii din mediul rural are venituri care fie nu ajung deloc, fie abia ajung de la o lună la alta, iar una din trei familii beneficiază de o formă de sprijin social. Studiul mai arată că deși școala este teoretic gratuită, 1,5% dintre familii au cel puţin un copil care a abandonat şcoala în anul de învățământ 2016-2017, iar motivul principal de abandon este costul şcolii.

Ce e de făcut?

Diverse experimente în educație din ultimii 30 de ani au creat o degringoladă cu efecte negative asupra calității învățământului românesc. Copiii, profesorii și părinții sunt bulversați, iar rezultatele la învățătură sunt în scădere. Învățământul este profund polarizat, dominat de o mare masă de absolvenți nepregătiți pentru servicii bine plătite. La polul opus, avem o pătură foarte subțire de elite care părăsesc țara la prima ocazie. Tendința aceasta negativă trebuie oprită și trebuie să ne asumăm un moment zero de unde să repornim reconstrucția. Un pact național la nivel politic pe educație și sănătate ar trebui agreat de toate forțele politice, bazat pe analizele și recomandările experților și care să vizeze curricula, pregătirea profesorilor și îmbunătățirea infrastructurii școlare. Școli dotate cu terenuri de sport funcționale, cantine, grupuri sanitare, cabinete medicale, profesori cu vocație de dascăli și pregătire modernă care să stimuleze gândirea critică a învățăceilor. Și, mai ales, să desființăm o dată pentru totdeauna sistemul de învățământ „în schimburi”, în care copiii primesc informații și educație „pe repede-nainte”, că vine schimbul doi…

Povestea este similară în sănătate, unde avem nevoie de cadre medicale bine pregătite, care să-și desfășoare activitatea în medii profesionale, în clinici noi și bine dotate cu echipamente, medicamente și consumabile. Spitalele vechi, pavilionare, aflate în clădiri centenare, a căror igienizare este imposibilă, trebuie să devină istorie. Problema este că rezultatele acestor investiții complexe și costisitoare nu vin imediat și, ca atare, nu aduc voturi. Așa că toate resursele țării sunt canalizate spre obiective vizibile pe termen scurt, dar care pot fi ușor fructificate în multiplele runde electorale.