Miliardarii sunt arareori politici ratate

Storcându-i pe bogați

25
7 minute de lectură

Atacurile împotriva super-bogaților vor face mai mult rău decât bine

Foto: pixabay

SĂ LOVEȘTI ÎN MILIARDARI devine un lucru din ce în ce mai popular – în special printre candidații la președinția Americii. Elizabeth Warren vrea să ia până la 6% din bogăția lor prin taxe, în fiecare an. Bernie Sanders spune că aceștia „nu ar trebui să existe”. „Fiecare miliardar înseamnă o politică ratată”, zice un slogan popular de stânga. În alegerile din Marea Britanie, de asemenea, super-bogații sunt sub asediu. Jeremy Corbyn, liderul Partidului Laburist, spune că o societate corectă nu ar trebui să aibă vreunul. Pe 31 octombrie a promis să se ocupe de plutocrații britanici, identificând cinci indivizi și plângându-se de „un sistem corupt”.

Stângiștii care se plâng de inegalitate nu sunt ceva nou. Însă ideea că averile personale uriașe sunt posibile doar când guvernul greșește este una mai nouă și serioasă. Este și greșită. Averea personală poate fi uneori un semnal de comportament rău sau de politici ratate. De multe ori însă opusul este adevărat.

Acuzația stângii se bazează pe un sâmbure de adevăr. Când competiția e dură și corectă, profiturile mari ar trebui să fie dificil de obținut pe termen lung. Însă pe ambele maluri ale Atlanticului, prea multe companii scot profituri masive de pe piețe concentrate. Unii miliardari au reușit acolo unde competiția a eșuat. Facebook și Google domină publicitatea online; lui Warren Buffett îi plac firmele care au „șanțuri de apărare”. În acest timp, sistemul politic al Americii este încărcat de lobby-iști, care îi ajută pe cei de la putere. Aproximativ o cincime din miliardarii americani și-au câștigat banii în industrii, în care capturarea statului sau eșecul pieței sunt obișnuite.

Însă mulți alții operează pe piețe competitive. Comercianții deținuți de Mike Ashley, una din țintele lui Corbyn, sunt cunoscuți pentru prețuri mici și pentru faptul că sunt competitori duri (precum și pentru controverse privind condițiile de muncă), nu pentru căutarea de rente. Pentru fiecare Mark Zuckerberg, șeful Facebook, există mai mulți antreprenori din domeniul tehnologiei cu mulți rivali. Gândiți-vă la Anthony Wood, care a creat Roku, o platformă de video-streaming; sau Tim Sweeney, cofondatorul firmei din spatele „Fortnite”, un joc video. Nimeni nu poate acuza în mod serios acești inovatori că și-au izolat piețele sau că depind de favoruri din partea statului. La fel e și cazul sportivilor, precum Michael Jordan, sau al muzicienilor, precum Jay-Z, ambii, miliardari. Chiar și fondurile de investiții de mare risc (fonduri hedge) se confruntă cu o competiție feroce pentru banii investitorilor, motiv pentru care multe din ele aruncă prosopul.

Când capitalismul funcționează bine, competiția reduce profiturile pentru unii, dar le și produce pentru alții, pe măsură ce antreprenorii preiau piețele de la foștii lor proprietari somnoroși. Succesul lor va genera, eventual, un alt ciclu de schimbare masivă, însă, între timp, se pot face averi. Fondatorii MySpace, un site de social-media, s-au îmbogățit când l-au vândut la News Corp; ulterior, Facebook i-a mâncat piața. Blockbuster, un magazin de închirieri de filme, l-a făcut miliardar pe Wayne Huizenga; apoi a sosit Netflix. Acest proces creează mari beneficii pentru societate. Conform unor estimări ale lui William Nordhaus, un economist, între 1948 și 2001 inovatorii au capturat numai 2% din valoarea pe care au creat-o. Poate acesta este motivul pentru care miliardarii sunt tolerați chiar și de țările cu un pedigree social-democrat impecabil: Suedia și Norvegia au mai mulți miliardari, raportat la numărul populației, decât America.

Taxele ar trebui să fie impuse progresiv. Însă aceasta nu justifică redistribuiri nelimitate sau taxe punitive. Taxa pe avere propusă de d-na Warren deja s-a dublat o dată în timpul campaniei ei. Thomas Piketty, un economist din spatele celor mai citate statistici privind inegalitatea, dorește o taxă pe avere de până la 90% asupra celor mai bogați miliardari. O astfel de expropriere ar răci în mod cert motivațiile de a inova și de a aloca, în mod eficient, capitalul. O economie cu mai puțini antreprenori ar putea avea mai puțini miliardari, însă în cele din urmă, ar fi mai puțin dinamică, iar toată lumea ar avea de pierdut.

Bogăția e o problemă îngrijorătoare când devine înrădăcinată sau protejată de forțele schimbării. Când putrefacția a început, guvernele ar trebui să o rezolve direct. Orice ar spune dl Corbyn, Marea Britanie nu poate fi considerată coruptă după standardele globale – mita este rară, de exemplu. Însă are o problemă cu bogăția moștenită, sursa averilor unei cincimi din miliardari. O taxă mai mare pe moștenire ar fi bine-venită acolo și în America, unde este prea ușor să transferi bogăția între generații.

O agendă mai largă de a ataca rentele în același timp cu menținerea dinamismului ar slăbi protecțiile intelectuale și de copyright excesive, care, adeseori, durează prea mult. (Vânzarea Lucasfilm la mai mult de 30 de ani după primul film „Star Wars” nu ar fi trebuit să îi aducă lui George Lucas 4 miliarde de dolari.) Ar dinamiza reglementările antitrust pentru a promova competiția în industriile vechi și noi deopotrivă. Cel mai important, ar repara legislația privind finanțarea campaniilor din America pentru a scăpa sistemul politic de la a fi capturat de corporații, atât la nivel de stat, cât și la nivel federal.

Realizând toate aceste lucruri, ar însemna mult mai mult decât un atac împotriva bogaților la grămadă – și fără pagubă asociată. Da, corectați eșecurile de politici. Însă miliardarii sunt, de obicei, o țintă greșită. ■


Acest articol a apărut în secțiunea Leaders a ediției tipărite sub titlul „În apărarea miliardarilor”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele