„Filo-occidentalismul” a dominat primele etape ale postcomunismului central-european. Eliberate de sub totalitarismul „roșu”, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România și celelalte s-au orientat ferm spre Vest, spre jumătatea democratică și capitalistă a Vechiului nostru Continent și spre proiecțiile sale nord-americane, Statele Unite și Canada (civilizații de inspirație europeană, până să se „multiculturalizeze” prin imigrațiile dinspre toate colțurile planetei). Deciziile în acest sens ale guvernelor din fostele state comuniste au fost mai rapide ori mai încete, finalmente convergente, dar populațiile de aici n-au ezitat nicio clipă: au fost de la bun început (de fapt de mai demult!) „prooccidentale”, din instinct și din interese deopotrivă imediate, materiale, și simbolice, din categoria sentimentelor că libertățile recâștigate nu pot fi garantate altfel și că în interiorul spațiului „euroatlantic” se poate spera într-o existență calmă, prosperă și protejată.

Dificultățile „tranziției” între sisteme au tulburat – însă – curând apele. Omul obișnuit a avut de înfruntat noile încercări aduse de piața liberă, de la invazia capitalurilor occidentale la șomaj, devalorizarea monedelor naționale, grija față de ziua de mâine. Reculul s-a tradus rapid în întrebarea „nostalgică”: nu cumva era mai bine „înainte”?! Încrederea în „noua ordine” a început să scadă și s-au ivit primele tendințe „izolaționiste”. Încă din 2002 apărea în Polonia o culegere de reflecții la temă solicitate unor scriitori din statele foste comuniste: Nostalgia. Eseje o tęsknocie za komunizmem (Czarne, 2002), tradusă în Italia ca Nostalgia. Saggi sul rimpianto del comunismo (Mondadori, 2003) – Nostalgia. Eseuri despre atracția față de comunism („despre dorința…”, în poloneză; echivalentul din italiană, „rimpianto”, însemnând „regret”…). Fenomenul, palid în România, era de pe-atunci îngrijorător în Polonia și în celelalte trei state din „grupul de la Visegrad”, Republica Cehă, Slovacia (despărțite din 1993) și Ungaria.

Multe s-au întâmplat între timp, mai bune și mai rele: reforme, progrese și regrese, întârzieri, frustrări. În 2001 a debutat epoca terorismului internațional difuz, care a indus teamă, nesiguranță. S-a pornit apoi tăvălugul crizei de după 2008, care a afectat profund economiile din regiune, mai fragile decât cele occidentale. Categorii largi de cetățeni au avut de suportat măsuri de austeritate, șomajul a crescut, viața s-a înăsprit. Ulterior s-a reactivat atitudinea expansionistă a Rusiei, amenințătoare, provocatoare de conflicte „hibride”, în ultimă instanță anexionistă. Și s-au revărsat asupra Continentului noile valuri de refugiați de război sosiți din Orientul Mijlociu și de „migranți economici” dinspre Est și dinspre Sud, s-a pus problema „redistribuirii” lor în toate statele membre ale Uniunii Europene etc. etc. etc. Pe scurt, deși a adus cu sine enorme beneficii, „occidentalizarea” n-a însemnat pogorârea bruscă a Raiului pe Pământ. Vânt în pânze pentru mișcările de dreapta ultraconservatoare, până la extremă, naționaliste, izolaționiste, care au început să crească, să-și promoveze reprezentanții în parlamente, să atace redutele guvernamentale, în Est ca și-n Vest. Politicieni și partide onorabile au basculat spre radicalisme pe care până atunci le acuzaseră drept nedemocratice. Din „campioane ale tranziției”, țările „Visegradului” s-au transformat în „copiii-problemă” ai Europei, Polonia și Ungaria înregistrând regrese autocratice flagrante, secondate mai discret de Cehia și Slovacia.

Între companioanele postcomuniste, România s-a prezentat mereu foarte bine la capitolul occidentalismului. Singurul partid care a adoptat după 1990 o poziție contrară, cel numit – culmea! – România Mare, prin arondarea sfidătoare a istoriei fondatoare, s-a „topit” mai nou până la indistincție, după ce înregistrase mici succese. Ce-i drept, a fost semnalată în repetate rânduri preluarea unor note naționaliste de către formațiunile așa-zicând „mainstream”, cu alte ideologii de principiu. La vremuri de foarte răspândite confuzii doctrinare n-a fost – totuși – de mirare și nici de mare îngrijorare. Pentru ca tocmai pretinșii social-democrați, teoretic de stânga, să adopte hotărât teme xenofobe și antioccidentale în ultimii doi ani! Chiar și cu note antieuropene, anti-UE, mai întâi timide, în creștere mai de curând, pe tonuri ceva mai apăsate.

Din fericire, suntem la mare distanță de situațiile din Polonia și Ungaria, unde naționalismele și antioccidentalismele au rădăcini mult mai serioase. Și-n epocile medievale, și-n modernitate, „Vestul”, acolo proxim, a însemnat și spor de civilizație, dar și dominație, ocupații, dezmembrări teritoriale, pe când nouă descinderea romană, singura occidentală de care am avut parte, ne-a adus profilul identitar neolatin, cu care ne mândrim! Marile amenințări ale istoriei au venit – în schimb – dinspre Sudul Imperiului Otoman și dinspre Estul celui Ţarist, apoi al Uniunii Sovietice. Pentru noi, popor aparținător de latinitatea occidentală, „Vestul” nu înseamnă altceva decât influență benefică și, de circa două secole, speranță de libertate. 

Se știe prea bine de ce dă PSD-ul acum semne de antioccidentalism: este o fațetă a asaltului împotriva justiției pentru evitarea sentințelor și a detenției. Partenerii noștri din Uniunea Europeană și din NATO cer majorității parlamentare și guvernamentale de la București să nu încalce statul de drept, deci trebuie combătuți! Strategie conjuncturală. Sondajele de opinie continuă să indice un prooccidentalism larg majoritar.

Pe de altă parte, potențialul nociv al tendinței nu trebuie ignorat. Nu se-ntrevede pericolul unor mari derapaje, însă… cine știe ce pot aduce vremurile tulburi, mai ales că nici Occidentul însuși nu se simte astăzi prea bine…