Chiar dacă s-au scurs doar câteva zile de la încheierea alegerilor pentru Parlamentul European, avem suficiente date și informații pentru a afirma că, și calitativ, și cantitativ, avem un nou Parlament European (PE). De altfel, PE este prima instituție europeană fundamentală care, prin votul cetățenilor UE, se angajează într-o schimbare de paradigmă. Prin combinația familiilor politice, dar și prin funcționarea internă, putem spune că avem un nou Parlament European.

În primul rând, câteva considerații generale, tehnice. Ca și politica națională, și politica europeană se confruntă în acest moment cu provocarea fragmentării politice. În trecut, PE a fost dominat de două mari familii politice, Partidul Popular European (PPE) și Partidul Socialiștilor Europeni (PSE). În funcție de victoria fiecăruia, aceștia își disputau conducerea PE și principalele responsabilități. Ei defineau agenda politică. Chiar și după ce, în plan național, au început să fie contestați, popularii și socialiștii, împreună, reușeau să constituie o majoritate politică destul de confortabilă, capabilă să ofere o direcție de acțiune politică.

De data asta, la fel ca în politica națională, PE se confruntă cu spectrul fragmentării politice. PPE și PSE, chiar dacă ar vrea să meargă împreună, nu mai au forța politică necesară să impună o majoritate. Ele rămân cele mai importante familii politice europene, PPE cu 178 de locuri și PSE cu 153 de locuri, dar pentru a-și impune politicile, va trebui să negocieze și cu alte formațiuni, în special cu gruparea ce va rezulta din alianța ALDE cu francezii președintelui Macron de la En Marche. Această „naționalizare” a politicii din PE reprezintă o schimbare structurală, ceea ce aduce această importantă instituție europeană într-o altă fază a existenței ei. Nimic nu mai merge de la sine, nu mai există presupuneri, totul va trebui afirmat, susținut, apărat, negociat. Inclusiv interesele marilor țări europene, care nu mai sunt absolut deloc garantate. Prin inteligență și negocieri, partidele medii sau chiar cele mici își pot multiplica puterea, devenind adevărați „king makeri”.

Principalii câștigători ai acestor alegeri sunt liberalii și verzii europeni. Au câștigat în plus 60 de locuri , ajungând la 176 de eurodeputați. În acest moment, sunt a treia forță politică, după EPP și socialiști. Dar influența lor politică, ca și puterea lor, va fi mai mare, pentru că fără ei așa-numitele partide de centru sau tradiționale nu-și vor putea prezerva ascendentul parlamentar.

Liberalii și verzii au câștigat pentru că au fost mai flexibili și au îmbrățișat mai repede ideea de schimbare, abordând teme pentru care nici PPE și nici PSE nu par să fie pregătite. Este clar pentru toată lumea că ideea de mediu curat și nevoia de politici ecologiste au devenit teme de nivel european. A fi un bun european astăzi înseamnă inclusiv a fi ecologist. Liberalii și ecologiștii au câștigat și pentru că au reprezentat o alternativă pentru cei, pe de o parte, îngrijorați, chiar speriați de ofensiva extremiștilor și a populiștilor, iar pe de altă parte, nemulțumiți de politica partidelor tradiționale. Și dincolo de dialectica generată de accesul în PE al extremiștilor naționaliști, va fi foarte interesant să vedem cum va evolua relația dintre PPE și noua familie politică construită pe scheletul lui ALDE, mai ales că aici avem și o polarizare geopolitică interesantă între Germania, forța din spatele PPE, și Franța, susținătoarea lui ALDE. La fel de interesantă este și competiția de pe stânga, cea dintre PSE și verzi, considerați de tot mai mulți noua stângă europeană.

În fine, trebuie să reținem și coagularea în PE a unui pol extremist, nativist și naționalist. Deși ei au sperat la un rezultat mai bun, au câștigat destule locuri pentru a se transforma dintr-un actor politic extravagant, dar fără prea mare influență într-un factor determinant. Cum bine spunea Anne Aplebaum într-o analiză din Washinton Post, în acest moment extremiștii naționaliști sunt „mai mulți, mai vizibili, mai gălăgioși”. Nu au suficientă greutate pentru a pune în pericol valorile europene și principalele politici ale UE, dar nici nu vor dispărea curând. Nu mai neagă existența UE, o evoluție bine-venită, vrând doar schimbarea ei din interior. Nu sunt nici atât de uniți precum clamează, și asta se vede cel mai bine când vine vorba de Rusia, temă de maximă divizare în acest grup. Vor continua să exploateze demagogic angoasele și fricile cetățeanului european, cel puțin până când situația de ansamblu a Europei se va schimba în bine. Și momentul acesta este posibil să fie chiar aproape, dacă realitatea va confirma estimarea The Economist referitoare la apropiata creștere în țările dezvoltate  a locurilor de muncă și a salariilor. 

Acesta este noul Parlament European, în care România intră cu fruntea sus. Am fost la un pas de dezastrul automarginalizării, al poziționării noastre într-o zonă gri, de margine de Europă. O zonă convenabilă kleptocraților, în care aceștia ar fi putut manevra în voie, doar în beneficiu propriu, dar atât de nocivă pentru noi, ca țară. Dar prin victoria la referendum și înfrângerea drastică a PSD-ului, am evitat acest scenariu catastrofal și ne-am salvat onoarea de țară. Ne-am salvat inclusiv europenitatea noastră ca popor, reconfirmată acum, simbolic, prin aplauzele cu care președintele Klaus Iohannis a fost întâmpinat la Consiliul European din 28 mai. Pentru că România este UE și UE nu este completă fără România.