Diferențele de venituri rămân, însă fluxurile între state sunt mai echilibrate
DE CÂND zona euro a fost afectată prima dată de o criză a datoriilor suverane, acum o decadă, statele membre din nord au livrat multe instrucțiuni. „Grecia, dar și Spania și Portugalia trebuie să înțeleagă că munca grea… vine înainte de siestă”, spunea Bild, un tabloid german, în 2015. Doi ani mai târziu, chiar când criza se atenuase, Jeroen Dijsselbloem, atunci ministru de finanțe al Olandei, le-a spus sudiștilor: „Nu poți să îți cheltuiești toți banii pe băutură și femei și apoi să vii să ceri ajutor”.
Constanta frică a nordicilor de a plăti pentru lipsa de responsabilitate a sudiștilor a făcut ca politicienii de la Amsterdam până la Helsinki să pună frână reformelor bancare și integrării fiscale din zonă. A cauzat numeroase certuri privind politica monetară, iar ultima dintre ele este acum în derulare. Pe 1 noiembrie, Banca Centrală Europeană (ECB) a reînceput relaxarea cantitativă – „quantitative easing” (QE), cumpărarea de obligațiuni, folosind bani nou creați. Decizia de a face asta, luată în septembrie, a fost foarte criticată de ziare – și chiar de foști sau actuali bancheri centrali – în țările nordice, inclusiv Germania și Olanda. Criticile reflectă repulsia celor care au economisit față de dobânzile negative și suspiciunea că relaxarea vine în sprijinul țărilor sudice îndatorate. Împreună, acestea pot face ca politica monetară să pară ca o sursă de transferuri.
În realitate, problema dacă nordul subvenționează sudul e complicată. Diferențele între standardele de viață rămân mari, însă fluxurile între state au devenit mai echilibrate. Iar nordul este parțial responsabil pentru politica monetară de care se plânge.
Când s-a născut moneda euro, ea a legat împreună cu lanțuri un set de țări diferite. PIB pe persoană în Grecia, Portugalia și Spania era cu 30-40% mai mic decât în Germania. Însă Germania, încă resimțind efectele de după reunificare, să lupta cu o creștere lentă și cu un șomaj ridicat. Era bogată, însă alte țări erau și mai bogate. În Austria, venitul mediu pe cap de locuitor era cu o zecime, iar în Olanda cu o cincime mai mare decât în Germania.
În prima decadă a uniunii monetare, împrumuturile bancare peste granițe au alimentat cheltuieli exagerate în sud, ceea ce a ridicat salariile și a erodat competitivitatea. Deficitele de cont curent s-au lărgit până la 12% din PIB în Portugalia și 15% în Grecia. Când a lovit criza, fluxurile financiare private s-au oprit. În Grecia, Irlanda, Portugalia și Spania au fost înlocuite de fonduri de salvare. TARGET2, un sistem de plăţi, folosit pentru a încheia tranzacții între băncile naționale centrale și ECB, a acționat de asemenea ca un tampon, permițând băncilor centrale din țările aflate în criză să împrumute, de fapt, de la altele.
Dacă împarți opt dintre țările care au adoptat euro înainte de 2001 (de exemplu, excluzând țările predominant din est, care au intrat mai târziu) în sud și nord, este clar că dispersia economică s-a lărgit (vezi grafic). Nordul – Austria, Finlanda, Germania și Olanda – a zburdat înainte, cu o Germanie ajutată de reformele pieței muncii. Sudul – Grecia, Italia, Portugalia și Spania – a rămas în urmă. Franța e între cele două. În 1999, venitul său pe cap de locuitor era aproape egal cu cel al Germaniei. Avea un surplus de cont curent. Astăzi, cu șomaj încă mare, datorii și un deficit de cont curent, pare mai sudică.
Cu toate acestea, sudiştii se bazează mai puțin pe fluxuri financiare din nord. În multe locuri, echilibrul a înlocuit dezechilibrul (deși stocurile de datorii sunt încă mari). Să privim, de exemplu, fluxurile de fonduri dintre Germania și Spania. Deficitul de cont curent al Spaniei cu Germania este aproape anulat. Oglindind acest lucru, fluxurile nete de capital s-au redus. În 2006, investitorii germani au băgat €50 miliarde net în Spania. Anul trecut, această sumă a scăzut la 3 miliarde de euro. Schimbarea reflectă, în parte, îmbunătățirile relative în competitivitatea sudului. Între 2015 și 2018, costurile forței de muncă din Germania au crescut mai mult de două ori mai rapid decât cele din sud.
Mâna de lucru curge din sud spre nord. Federico Fubini, un economist italian, calculează că Germania a primit 2,7 milioane de migranți din alte țări UE între 2008-17, până la o treime din ei venind din sud. Țări precum Grecia și Portugalia au pierdut lucrători tineri și relativ bine educați. Aceasta înseamnă un mare transfer de abilități și investiție în educație.
Nordicii se plâng de alte lucruri. Rezultatele TARGET2, de exemplu, sunt frecvent considerate subiect de știri în Germania. În 2018, pe măsură ce creditele sale în sistem s-au apropiat de €1 trilion (30% din PIB), unii economiști au spus că acestea reprezintă „fonduri de salvare ascunse” pentru țări precum Italia și Spania, care aveau mari datorii. Bancherii centrali au răspuns că majoritatea creșterii reflectă regulile contabile complicate cerute de QE. Dacă o bancă sudistă cumpără o obligaţiune care nu are sediul în zona euro, dar care are legături de bănci corespondente la Frankfurt, se adaugă la creditele TARGET2 ale Germaniei. Daniel Gros, de la Centrul pentru Studii de Politică Europeană, un think-tank din Bruxelles, arată că aceste poziţii vor trebui să fie închise numai dacă uniunea monetară s-ar dezmembra complet. Dar reînceperea cumpărărilor de active înseamnă că creditele Germaniei vor crește probabil și mai mult, cauzând și mai multe nemulțumiri.
Una din supărări se referă la efectele stimulului monetar. Băncile spaniole și italiene sunt de departe cei mai mari utilizatori ai schemei de finanțare ieftină a ECB. QE deprimă randamentele obligațiunilor, însemnând plăţi mai mici de dobânzi pentru guvernele îndatorate. Însă politica monetară nu este un joc de sumă-zero între nord și sud, spune Marcel Fratzscher de la Institutul German de Cercetare Economică. Guvernul german beneficiază și el de pe urma costurilor mai mici cu dobânzile. Țările nordice, care sunt mai orientate spre export, au câștigat cel mai mult de pe urma unui euro slab. Și un pachet de stimul mai mic ar fi fost suficient, dacă Germania și Olanda cheltuiau mai mult acasă, ridicând cererea în zona euro și inflația, în loc de a acumula surplusuri masive de cont curent.
Toate aceste diferențe fac ca reforma uniunii monetare să fie un proces dificil, în cel mai bun caz. Pe 5 noiembrie, Olaf Scholz, ministrul de finanțe german, a declarat că el ar susține o schemă comună de asigurare a depozitelor pentru zona euro. Însă condiția – și e una foarte mare – e ca băncile din sud să își acopere marile dețineri de datorie suverană națională cu mai multe rezerve. Frica nordicilor de transferuri către sud nu pleacă nicăieri. ■
Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite sub titlul „Ruptură în uniune”
