O scurtă istorie a Brexit

89
6 minute de lectură

În anul 2007, după ce intenția Uniunii Europene de a adopta o constituție a UE a eșuat, țările membre au negociat Tratatul de la Lisabona, document ce conferea Bruxelles-ului puteri sporite. Prim-ministrul Marii Britanii de la acea vreme, laburistul Gordon Brown, nu a participat la ceremonia semnării acelui acord , semnându-l totuși ulterior.

În 2010, conservatorul David Cameron a devenit prim-ministru al Marii Britanii și a inițiat o politică de apărare a sectorului financiar al țării. Apoi, în 2011, în timpul crizei financiare din Uniunea Europeană, pentru prima dată, (Marea Britanie) și-a exercitat dreptul de veto, blocând un tratat UE inițiat pentru apărarea monedei euro. Tratatul introducea disciplina fiscală pentru statele membre ale Uniunii Europene și instituia pârghii pentru autoritățile europene în lupta cu criza care era în desfășurare în țările periferice ale zonei euro. Cameron a insistat pentru concesii și excepții pentru sectorul financiar britanic față de legile europene privind funcționarea piețelor financiare. Solicitările Marii Britanii au fost respinse de către Germania și Franța, iar restul țărilor UE au adoptat tratatul în martie, lăsând Marea Britanie, pentru prima dată de la aderare, izolată.

La începutul anului 2013, Cameron și-a stabilit ca obiectiv, în cazul în care conservatorii câștigau majoritatea în alegerile generale, renegocierea calității de membru a Marii Britanii în Uniunea Europeană. În acea perioadă, Partidul Independenței Marii Britanii (UK Independence Party – UKIP), partid pro-Brexit, pe fondul atât al crizei economice din Uniunea Europeană, cât și al crizei migranților, câștigă numeroși simpatizanți. 

LONDON, ENGLAND - MARCH 13: Anti-Brexit protesters demonstrate outside the Houses of Parliament on March 13, 2019 in London, England. Last night MPs voted 242 to 391 against British Prime Minister Theresa May's Brexit deal in the second meaningful vote. They will now vote today on whether the UK should leave the EU without a deal. (Photo by Jack Taylor/Getty Images)

Cum alegerile generale din 2015 au fost câștigate de conservatori, Cameron a negociat relația dintre Marea Britanie și Uniunea Europeană în sensul primirii de concesii de către Marea Britanie în ceea ce privea politica de migrație, plățile de ajutoare sociale și aplicabilitatea legislației UE în Marea Britanie. În februarie 2016, a anunțat organizarea unui referendum pentru rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană.

Referendumul a avut loc pe 23 iunie 2016 și a avut drept rezultat că 51,9% dintre participanți au votat pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană (campania pro-Brexit fiind puternic susținută de UKIP), față de 48,1% pentru rămânere. După primirea verdictului, piețele financiare globale au reacționat extrem de dur, iar prim-ministrul Cameron, care a susținut rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană, și-a anunțat demisia. A fost pentru prima oară în istoria Marii Britanii când rezultatele unui referendum au fost contrare opțiunii guvernului care le-a organizat.

Noul guvern a fost format de către Theresa May, care anterior referendumului a susținut campania pentru rămânere în UE. Deși referendumul era doar consultativ, rezultatele acestuia nefiind obligatoriu de urmat de către autorități, noul guvern și-a asumat ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Curtea Supremă a decis în ianuarie 2017 că guvernul va avea nevoie de aprobarea parlamentului, pentru a activa Articolul 50, iar pe 1 februarie 2017 guvernul a primit această aprobare. Activarea Articolului 50 a fost notificată președintelui Consiliului European, Donald Tusk, pe 29 martie 2017, ceea ce înseamnă că data stabilită a ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană este 29 martie 2019.

Negocierile dintre guvernul britanic și UE pentru acordul de ieșire a Marii Britanii din Uniunea Europeană au fost dificile și s-au încheiat în noiembrie 2018. Pentru a intra însă în vigoare, este necesară ratificarea de către ambele părți.

Numai că în Marea Britanie, la votul din ianuarie al acordului de Brexit, acordul a fost respins cu o marjă-record, de 230 (au fost înregistrate 432 de voturi împotrivă și 202 de voturi pentru). În martie, a fost organizat un al doilea vot asupra acordului. De asemenea, a fost respins.

Apoi, Marea Britanie a solicitat o amânare a ieșirii din Uniunea Europeană. Uniunea Europeană e extins termenul de ieșire până pe 22 mai 2019. Însă, în cazul în care Marea Britanie dorește ieșirea din Uniunea Europeană, aceasta trebuie să se hotărască până pe 12 aprilie, ulterior acestei date, Marea Britanie trebuind să participe la alegerile pentru Parlamentul European.

În weekendul 23-24 martie, au avut loc manifestații ample în Marea Britanie (peste un milion de participanți în Londra) în favoarea rămânerii în Uniunea Europeană. De asemenea, o petiție depusă la Parlamentul Marii Britanii în favoarea organizării unui nou referendum pentru ieșirea din Uniunea Europeană a strâns, într-un timp-record, un număr-record de semnături (peste 5,6 milioane).

Apoi, pe 25 martie 2019, Parlamentul Britanic a decis să preia (de la guvern) controlul asupra Brexitului.

Printre opțiunile Parlamentului, sunt organizarea unui al doilea referendum, ieșirea din Uniunea Europeană fără un acord, rămânerea Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană (similar Norvegiei), stoparea Brexitului.

Până acum, consecințele economice ale Brexitului au fost: deprecierea lirei sterline (de la GBPUSD 1,5 la momentul referendumului la GBPUSD 1,3), scăderea prețurilor proprietăților, reducerea investițiilor companiilor, reducerea creșterii economice (deja, conform anumitor estimări, PIB-ul Marii Britanii este cu 2,5% mai mic decât ar fi fost în cazul în care Marea Britanie nu ar fi dorit să iasă din Uniunea Europeană). De asemenea, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană va provoca o fugă a banilor, estimările indicând că sistemul financiar britanic va pierde peste 1.000 de miliarde de dolari. Multe instituții financiare își vor muta cel puțin o parte din operațiuni în Europa continentală (în special în Frankfurt și Paris).

În cazul ieșirii fără acord, Marea Britanie riscă să intre în recesiune sau chiar în criză financiară (având în vedere că, în lipsa unui acord cu Uniunea Europeană, anumite fluxuri financiare bilaterale vor fi înghețate). Mai mult, Irlanda de Nord și Scoția au fost puternic în favoarea rămânerii în Uniunea Europeană. Există riscul organizării, în aceste regiuni, de referendumuri de ieșire din Regatul Unit.

Lecții de învățat

Dintre toate țările membre ale Uniunii Europene, Marea Britanie, atât economic (fiind una dintre cele mai dezvoltate state din UE), cât și geografic, era în cea mai favorabilă poziție de a ieși din Uniunea Europeană. Însă și în cazul acestei țări consecințele economice sunt severe. Dacă pentru o asemenea economie consecințele sunt așa severe, oare ce s-ar întâmpla cu o țară îndatorată sau cu una emergentă din Europa Centrală și de Est, dacă ar decide ieșirea din Uniunea Europeană? Dacă, ulterior rezultatelor referendumului din Marea Britanie, au existat idei de organizare de asemenea referendumuri și în alte state din Uniunea Europeană, asemenea inițiative au încetat, paralizate de haosul exercițiului. Mai mult, încrederea în Uniunea Europeană a crescut.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele