O, **UK! Ce mai urmează cu Brexitul?

Criza politică britanică a atins noi culmi. Parlamentul trebuie să ia inițiativa

LONDON, ENGLAND - MARCH 14: British Prime Minister Theresa May leaves Number 10 Downing Street on March 14, 2019 in London, England. MPs in the House of Commons are to vote on delaying Brexit after they rejected the idea of leaving the EU without a deal last night. (Photo by Jack Taylor/Getty Images)

O țară în haos

Ediția tipărită | Lideri – 14 martie 2019

ATUNCI CÂND ISTORICII vor ajunge să scrie povestea încercărilor Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană, săptămâna aceasta ar putea fi considerată ca fiind momentul în care țara a înțeles, în fine, în ce situație cumplită se află. În campanie, avocații ieșirii din UE le-au promis alegătorilor că Brexitul va fi ușor, deoarece Marea Britanie „are toate cărțile”. Săptămâna asta, Parlamentul a tratat cu atâta dispreț acordul de ieșire pe care Theresa May s-a chinuit doi ani să îl negocieze și renegocieze la Bruxelles, încât parlamentarii l-au respins pentru a doua oară, cu 149 de voturi – a patra cea mai mare înfrângere a guvernului în istoria parlamentară modernă. A doua zi, parlamentarii au respins ceea ce fusese odinioară planul ei B de a ieși pur și simplu, fără un acord. Prim-ministrul a pierdut controlul. Miercuri, patru miniștri din cabinetul ei nu au susținut-o într-un vot crucial. Ambele partide principale, de mult timp divizate în privința Brexitului, văd cum facțiuni din ele se împart în subfacțiuni și mai furioase. Și toate astea, la doar două săptămâni înainte de ziua ieșiri.

Chiar și după standardele haotice ale celor trei ani de la referendum, țara este pierdută. Doamna May s-a lăudat săptămâna asta că „va trimite un mesaj întregii lumi despre ce tip de țară va fi Marea Britanie”. Ea nu greșește: e de râsul lumii. Un loc imperturbabil, care se presupune a fi fost clădit pe compromis și pe aroganță, este acum pradă acuzațiilor de trădare și înșelătorie. Și totuși, demolarea planurilor ei îi oferă Marii Britanii șansa de a regândi abordarea sa nefericită de părăsire a UE. Doamna May a făcut ce putea mai rău dintr-o sarcină ingrată. Haosul de săptămâna asta îi dă țării o șansă de a veni cu ceva mai bun.

Consecința imediată a rebeliunii de la Westminster este că Brexitul trebuie amânat. În momentul în care revista noastră mergea la tipar, Parlamentul trebuia să voteze pentru o extindere a termenului de 29 martie. De dragul său însăși, UE ar trebui să fie de acord. Un Brexit fără acord ar lovi cumplit Marea Britanie, dar ar afecta și UE – și Irlanda la fel de dureros ca și pe Marea Britanie.

Planul doamnei May este să convoace un alt vot pe acordul ei și să îi oblige pe partizanii Brexitului să sprijine acest acord, amenințându-i cu o extindere lungă, care, spune ea, riscă să anuleze Brexitul pur și simplu. În același timp, ea le va forța mâna moderaților, subliniind că un Brexit fără acord este însă posibil, deoarece evitarea acestuia depinde de acordul UE, care a început să își piardă răbdarea. Este o tactică disperată a unui prim-ministru care și-a pierdut autoritatea. Ea îi forțează pe parlamentari să aleagă între opțiuni pe care ei le consideră nefericite, atâta timp cât sunt convinși că există alternative. Chiar dacă va reuși, asta ar priva Marea Britanie de majoritatea stabilă, cu adevărat consimțitoare, care ar servi drept fundație pentru seria redutabilă de voturi necesare pentru a pune în operă Brexitul și pentru negocierile încă și mai dificile despre viitoarea relație cu UE.

Pentru a ieși din impasul creat de diviziunile de azi, Marea Britanie are nevoie de o extindere lungă. Întrebarea este cum să fie ea folosită pentru a crea acea majoritate stabilă și consimțătoare în Parlament și în țară?

Un răspuns din ce în ce mai popular este: să scape de doamna May. Acordul prim-ministrului a eșuat, iar autoritatea lui este la pământ. În număr tot mai mare, conservatorii crede că un nou lider cu un nou mandat ar putea să elimine blocajul. Totuși, există riscul că membrii Partidului Conservator ar putea instala un succesor care să ducă țara spre un Brexit ultradur. În plus, înlocuirea doamnei May nu ar contribui prea mult la soluționarea dilemei referitoare la ajungerea la un acord. Partidele sunt fundamental divizate. A crede că un nou chiriaș la Downing Street ar putea să le aducă iar împreună și să realizeze o majoritate este cum ar fi să ai încredere în fantasma partizanilor Brexitului că proiectul lor este unul strălucit, dar prost executat.

Apelurile referitoare la noi alegeri sunt la fel de eronate. Țara este la fel de divizată ca partidele. Marea Britanie ar putea să treacă prin a patra alegere în tot atâția ani, doar ca să ajungă acolo de unde a plecat. Parlamentarii conservatori ar putea să se conformeze, dacă ar fi fost aleși pe un program care să fi promis implementarea acordului. Dar ar merge oare realmente conservatorii la alegeri bazate pe acordul doamnei May, care a primit de două ori votul negativ al parlamentarilor și a fost descris, săptămâna aceasta, până și de un parlamentar conservator care îl sprijină, precum „cel mai bun rahat pe care îl avem”? Asta nu sună a campanie victorioasă.

Pentru a sparge buba, doamna May trebuie să facă două lucruri. Primul este să consulte Parlamentul, într-o serie de voturi indicative, care vor arăta ce formă de Brexit poate să adune o majoritate. Al doilea este să convoace un referendum pentru a legitima această alegere. Azi, fiecare facțiune se ține de liniile sale roșii, pretinzând că vorbește în numele poporului. Doar această combinație poate să reducă la tăcere aceste dispute.

Să luăm pașii aceștia unul câte unul. În ciuda blocajului, contururile unui compromis parlamentar sunt vizibile. Laburiștii vor apartenența permanentă la uniunea vamală a UE, ceea ce este ceva mai aproape de UE decât acordul doamnei May. În schimb, parlamentarii ar putea să favorizeze o schemă în stil norvegian – care este ceea ce susține și această revistă și care ar menține Marea Britanie în piața unică. UE este deschisă la ambele. Doamna May ar trebui să se întoarcă la planul ei foarte criticat doar dacă nu va reuși să stabilească un consens.

Obținerea voturilor pentru acestea sau orice altă abordare ar necesita o gândire dincolo de liniile de partid. Asta nu este ceva care vine de la sine în politica adversarială, bazată pe majorități, din Marea Britanie. Sistemul politic, bazat pe „whips”[1], e perturbat. Structurile de partid se dezagregă. Grupuri care se desprind sau partide în cadrul unor partide se formează de ambele părți ale Camerei Comunelor și de-a întregul ei. A le oferi voturi libere parlamentarilor ar putea să întărească sprijinul transpartinic pentru o nouă abordare.

Al doilea pas este un referendum pentru confirmare. Brexitul necesită ca Marea Britanie să negocieze propriul său drum de una singură, cu menținerea unor relații profitabile cu UE. Orice nou plan de Brexit pe care îl va pune la punct parlamentul va necesita în mod inevitabil compromisuri, care îi vor dezamăgi pe mulți, poate pe majoritatea alegătorilor. Doamna May și alți critici susțin că organizarea unui nou referendum ar fi nedemocratică (să nu mai zicem că doamna May e gata să le ceară parlamentarilor să voteze a treia sau chiar a patra oară pe acordul ei). Campania originară pentru referendum nu a reușit deloc să reflecte complexitățile Brexitului. Calea cu adevărat nedemocratică ar fi să îi lipsești pe alegători de șansa de a spune că da, ei sunt mulțumiți cu situația la care s-a ajuns.

Așa că price accord pe care îl aprobă Parlamentul trebuie să fie supus publicului, care să aibă ultimul cuvânt. Asta va fi descris de partizanii Brexitului ca o trădare și de adversarii convinși ai Brexitului ca un act de automutilare. Uitați de ei. Publicul este cel care trebuie să decidă dacă este sau nu în favoarea noii relații cu UE – sau dacă, gândindu-se mai bine, ar prefera să rămână cu relația pe care o are deja.


Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Oare ce mai urmează?”

[1] Whips (bice) sunt membri ai parlamentului britanic, numiți de fiecare partid, ca să contribuie la organizarea contribuției partidului lor la viața parlamentară. Una dintre sarcinile lor este să se asigure că un număr maxim de membri ai partidului lor votează și că votează așa cum vrea partidul lor. (Sursa: www.parliament.uk)

Comentarii