Vorbim de oratorie ca despre o artă, dar și ca despre o știință. E o artă să învârți cuvintele în toate sensurile și direcțiile posibile ca să poți trezi un efect în rândul auditoriului chiar dacă nu spui mai nimic. E o știință să le dozezi într-o asemenea măsură încât concluzia să para logica și oamenii să creadă că ai dreptate. Artă sau știință, fapt e că e veche. Grecii au folosit-o cu mare succes, iar romanii au perfecționat-o și au tras după ei cu ea mase mari de oameni care i-au urmat fără să crâcnească în cuceririle lor impresionante. Cezar, de pildă, în celebra bătălie de la Farsala, în care a pierdut doar 200 de soldați față de 20.000 ai lui Pompei, s-a adresat legiunilor sale folosind cuvântul comilitiones (camarazi de arme) și nu milites (soldați), cum le spunea de obicei. Apoi i-a plătit cum se cuvine. Ce-i drept, oratoria fără stimulente financiare nu prea convinge. Semidoctul general Marc Antoniu a citit discursul scris de Octavian August și i-a întărâtat pe romani să-i urască pe conspiratorii care l-au ucis pe Cezar. Dar a fost nevoie ca la final să le spună că dictatorul care i-a cucerit pe gali le-a lăsat moștenire și ceva parale. Și azi, politicienii noștri se chinuie să aleagă dintre puținele cuvinte pe care le știu fix pe cele care să miște spre ștampila de vot inimile electoratului. Vorbele lor sunt găunoase, dar magice, însă cel mai mobilizator dintre ele e substantivul comun ban. Folosit la plural. Cu sau fără acoperire.

Oratoria pură și relativ onestă are câteva tehnici pe care le-am regăsit și în discursurile contemporane. Problema e că în zilele noastre se vizează doar prima dintre reguli. Captatio benevolentiae. Atragerea atenției. Cum îi facem pe oameni să ne asculte? Una dintre metode e vorbitul tare și răspicat. Ca să atragi atenția trebuie să urli un pic. Dacă țipi se presupune că ai ceva important de spus. Omul rage, deci îl doare ceva. Hai să vedem dacă și noi împărtășim această durere. Vorbim apoi despre pauzele în discurs. Când rostești cuvintele cursiv apare riscul să plictisești indiferent cât de coerent ar fi speech-ul tău care oricum e total nespontan și învățat pe de rost ori scris dinainte și citit. Prin urmare, te oprești din când în când ca și cum ți-ai căuta cuvintele. Poți să și tușești un pic și să orbecăi după un ipotetic pahar cu apă. Publicul va aprecia neajunsul tău și va spune: E clar, le zice bine, dar e om ca noi, are nevoie de apă. În plus, creezi așteptare. Faceți, bă, un pic de liniște să vedem ce vrea să zică omul. Vine apoi cântatul ușor al cuvintelor. Se știe că muzica atrage mai mult decât cuvântul. Muzica îți intră în urechi și te gâdilă eficient pentru că nu ai nevoie s-o înțelegi. Îți place sau nu. Te emoționează sau nu. Cuvântul cere explicații. Dacă nu-l pricepi, apare complexul. Nici nu-ți trece prin cap că oratorul e la fel de ignorant ca tine. Oricât ar părea de paradoxal, o altă tehnică e bâlbâitul. Unul dintre cei mai mari oratori ai Antichității, Demostene, era bâlbâit. Ce n-a înțeles el a fost că tocmai în această bâlbâială stătea succesul lui. A dezvoltat niște tehnici prin care a scăpat de bâlbâială, după care a constatat că nu mai avea aceeași priză la public. Dar era prea târziu. Alt truc e alternanța. Vorbești repede, apoi brusc rostești cuvintele rar și sacadat. Vorbești tare, apoi șoptești ca să caște omul urechile și să nu piardă din înțelepciunea frazelor tale. La fel de importantă e interogația. Întrebi publicul ca să primești aprobarea. Nu-i așa că… așa și pe dincolo? Cât vom mai suporta tirania…? (vezi aici și discursul lui Cicero împotriva lui Catilina: Până când vei mai abuza, Catilina, de răbdarea noastră?) Mergem mai departe. Gestica. Dacă vorbești fără să gesticulezi, riști să pierzi jumătate din auditoriu. Care oricum te ascultă parțial. În momentul în care însoțești cuvântul cu mișcatul semnificativ din mâini, ai mari șanse să atragi nu doar atenția, ci și simpatia generală. Când vorbești despre bani, e frumos să și freci un pic degetul mare de arătător și mijlociu. Când amintești despre victorie, trebuie să respecți clișeul și să faci celebrul și grețosul semn. Când le spui celor care te ascultă ca-i iubești și ești alături de ei până în pânzele albe, îți deschizi larg brațele într-o imundă și ipocrită îmbrățișare.

Oricum am suci-o, oratoria e un mod de a fenta comunicarea care e din ce în ce mai limpede că a murit înaintea noastră, cum zicea puțin cunoscutul cronicar Azarie. Sigur, el vorbea despre dreptate. „Pe tine te plângu și te jelescu, direptate, că ai murit înaintea mea.” Dar are direptate și azi. Pentru că și direptatea a murit de mult și nimeni n-a încercat s-o resusciteze.