Pacientul M.

Eu, ca simplu observator al acelei nopți la reanimare, mi-aș dori să aud vocile celor care l-au îngrijit, atunci, pe pacientul M.

63
5 minute de lectură

Există, în viață, un moment în care un om poate petrece o noapte la reanimare. Așa s-a întâmplat, recent, cu mine. Am ajuns în sala de reanimare ca urmare a unei operații menite să mă scape de câteva sâcâitoare pietre la rinichi.

Așadar, iată-mă obligat să îmi petrec o jumătate de zi și o noapte în sala de reanimare a spitalului. Faptul în sine ar fi fost, cu siguranță, puțin important pentru public și ar fi rămas doar o experiență personală. Numai că întâmplarea a făcut că, exact în acea noapte, s-a aflat în salonul de reanimare un bărbat care tocmai trecuse, cu două zile înainte, printr-un transplant de rinichi. Iată cum o problemă medicală personală m-a transformat, din întâmplare, într-un reporter din interior, din sala de reanimare.

M. este un bărbat de vârstă medie și, în urmă cu două zile, a suferit o operație prin care i s-a transplantat un rinichi de la un „cadavru din Neamț”, după cum spune chiar el. Dacă n-am fi într-o sală de reanimare, M. ar părea un boier de modă veche. De sus, de la înălțimea patului meu, M. seamănă cu un mic sultan. Stă singur, pe spate, cu mâinile și picioarele lățite, într-un fel de divan mare, generos. Numai că dacă imaginea de sus coboară în realitate, divanul se transformă într-un sofisticat pat de spital. Un pat care are atașate o serie întreagă de accesorii electronice: un ecran care, după știința mea limitată, măsoară în timp real parametrii de sănătate ai pacientului (tensiune, puls și altele), un pupitru pe care stau documentele de sănătate și în care se consemnează o dată pe oră (conform curgerii timpului pe care o simt eu) evoluția stării pacientului și, deasupra capului, o serie de aparate cărora nu le-am deslușit rostul. „Divanul” se poate ridica automat, astfel încât pacientul să poată sta cât mai confortabil. Desigur, cât de confortabil poate fi cineva la două zile după ce a trecut printr-o operație de transplant de rinichi.

M. are o mască pe față care îl ajută să respire, nu aude foarte bine (nu îmi este clar dacă este vorba despre un efect secundar al operației sau, pur și simplu, această problemă este mai veche) și, din acest motiv, toată lumea, medici, asistente sau vizitatori, îi vorbesc cu voce tare pentru a fi auziți. M. se simte bine, așa răspunde de fiecare dată când este întrebat și adaugă, din când în când, că îl „doare operația” și că este balonat, încercând să arate către stomac.

Cere, din când în când, apă pe care o bea fie cu paiul, fie direct din sticlă și două asistente îl ajută să se ridice. De altfel, ridicarea până la marginea patului este singura formă de mișcare pe care o poate face M. Și trebuie să se miște puțin, spun medicii.

Nu trece o jumătate de oră fără ca la patul lui M. să se afle un medic. M. este supravegheat, practic, non-stop. Medicii vin și se uită în documentele de la capătul patului, vin echipe de medici de diverse specializări care se sfătuiesc cu voce joasă asupra evoluției stării sale de sănătate, sunt asistentele medicale care aplică tratamentul recomandat de medici: schimbă perfuzia, îl ridică în pat, îl lovesc pe spate cu palmele nici tare, nici ușor, îi schimbă cearceafurile sau îl mută pe un pat mobil pentru ca M. să meargă să facă dializă.

Cel mai interesant mi s-a părut un test, în aparență simplu, făcut de o doamnă doctor. I-a pus de două ori la rând un set de întrebări simple, de tipul „cum te cheamă”, „câți ani ai”, „când te-ai născut”, „unde te afli și de ce”, „în ce zi suntem” (chiar m-am întrebat și eu: în ce zi suntem?). M. a răspuns cu brio la toate întrebările cu o singură excepție, i-a fost dificil să precizeze câte degete îi arăta doamna doctor.

Timp de o jumătate de zi și o noapte, cel puțin zece medici, de diverse specializări, și zece asistente medicale l-au ținut sub observație cu atenție pe M., au luat decizii, l-au dus la dializă, au făcut mișcare cu el, i-au dat medicamente, i-au făcut transfuzie și l-au ajutat să bea apă. Astfel a trecut șederea mea la reanimare privind cum medicii și asistentele luptă pentru M.

Suntem în plină dezbatere despre legea transplantului. Toată lumea vorbește: actuali miniștri, foști miniștri, primarul general, politicieni de la putere sau din opoziție. Desigur, fiecare cu observațiile, cu promisiunile și cu viziunea lui. Eu, ca simplu observator al acelei nopți la reanimare, mi-aș dori să aud vocile celor care l-au îngrijit, atunci, pe pacientul M.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele