România a intrat într-o altă etapă a luptei împotriva epidemiei provocată de coronavirusul cel nou. Gradual, autoritățile restrâng circulația oamenilor, îi protejează pe cei în vârstă, considerați vulnerabili, și îi obligă pe cei activi din punct de vedere economic să-și justifice traseul.
Sistemul medical e stresat de lipsa echipamentului de protecție, a medicamentelor, a aparaturii necesare. Majoritatea cadrelor medicale protestează muncind. Se văd acum toate, dar absolut toate problemele sistemului: lipsa spitalelor, a aparaturii, a cadrelor medicale. Apropo, unde sunt cele opt spitale regionale promise de social-democrați, aripa Dragnea? Ar fi fost absolut necesare. Izolarea și distanța socială, acum un mod de viață, vor fi experiențe ale trecutului când se vor găsi scheme de tratament eficiente. Lumea va reveni la normal când va apărea un vaccin. Între timp, ca să rezistăm, avem nevoie de medici, de alimente, de utilități, de internet. Dar mai avem nevoie și de bani. Guvernele lumii, într-o mișcare fără precedent, au înțeles să susțină financiar populația afectată. În Statele Unite, cea mai liberală dintre economiile lumii, perioada de șomaj a fost extinsă, statul federal susține financiar populația.
Probabilitatea unei recesiuni globale a urcat la 100%, e o certitudine deci. În această luptă cu pandemia, tentația protecționismului ar putea crea și un nou război rece, al interzicerii importurilor și al reluării producției interne pentru bunuri și mărfuri considerate ineficiente până acum. Dar, spune Paul Donovan, economistul-șef al UBS, nu avem de-a face cu o economie de război. În război, guvernele încearcă să maximizeze activitatea economică. Acum, deliberat, guvernele o micșorează. Și asta va duce la apariția a două faze prin care vor trece economiile lumii, inclusiv a noastră: prima, în care scade cererea, a doua este a revirimentului. Ca atare, cel mai mare risc este apariția șomajului, iată de ce înțelegem acum mișcările guvernelor lumii de a susține salariile angajaților și de a extinde perioadele de șomaj. Stimulentele economice și cele fiscale trebuie să apară mai ales în a doua fază, a revirimentului, când s-a tras linie și e limpede unde e nevoie de intervenție.
Ce facem noi? Cumva suntem victimele risipei anterioare. Nota de plată a administrației statului, împreună cu cea a protecției sociale, consumă agresiv aproape toate veniturile. Va fi nevoie să ne împrumutăm masiv pentru a imita, stângaci și incomplet, măsurile luate de alte state, mai dezvoltate. Avem și o altă problemă: birocrația sufocantă. Pentru a menține un aparat birocratic uriaș sau pentru că autoritățile n-au avut încredere în cetățeni, suntem parazitați și paralizați, uneori, de o birocrație uriașă, de secol XIX. Ne-a intrat în reflex. Cu toții am auzit, la televizor, cum ministrul de interne ne spunea, cordial, că ne putem lipsi de ștampila de pe adeverința care ne justifică mișcarea prin orașe. Dar noi avem deja o lege care spune clar că nu mai este nevoie de ștampilă.
Procedurile prin care lumea ajunge acum la ajutoarele financiare sunt stufoase, atât de complicate, încât multe afaceri mici și mulți oameni afectați grav de criză pot renunța la bani.
Încă așteptăm cu interes măsurile eficiente de susținere a economiei românești. La ora închiderii ediției nu avem informații, doar promisiuni. Vom avea nevoie de un set mai larg de ajutoare fiscale, măsurile luate recent nefiind suficiente pentru a asigura rezistența afacerilor la șocul epidemic. Va fi nevoie de un sistem amplu de garantare a creditelor, de o vacanță fiscală acordată unor afaceri afectate și de împrumuturi nerambursabile, așa cum se petrec lucrurile cu fondurile europene. Vom avea nevoie de statistici clare, la zi și realiste. Va trebui să înțelegem problemele fiecărui domeniu, ale fiecărei industrii. Va trebui ca băncile să poată acorda credite cu garanții guvernamentale, pentru o perioadă limitată, evident. Probabil, va trebui să avem un fond suveran de susținere a afacerilor mici și mijlocii.
Între timp, banca centrală și-a făcut treaba. A tăiat dobânda, cumpără de la bănci titluri de stat, susținând astfel atât apetitul acestora pentru bondurile românești, cât și împrumuturile statului. Împreună cu alte măsuri luate sau promise, tăierea dobânzii a redus și costul creditelor din piață, ale noastre. Cât va dura, asta nu se știe. După ce criza se va termina, cu o avalanșă de bani în piață, cu prețuri mărite la alimente, s-ar putea să ne reîntâlnim cu presiunile inflaționiste. Până atunci însă, leul rămâne oarecum stabil sub bagheta băncii centrale, nu alunecă în depreciere, așa, ca alte monede din regiune. Dar, în această perioadă, înțelegem și mai bine de ce ar fi fost mult mai bine să fi avut euro. Nu ne mai temeam de depreciere masivă, dacă situația economică a țării se deteriorează. Pentru politicienii care-și schițează programele electorale, acum, în plin război pandemic, ideea adoptării monedei unice ar simplifica eforturile.
Un semnal de alarmă puternic vine dinspre fermieri: au mari probleme de aprovizionare cu furaje. Și, da, România și-a ignorat sistematic agricultura. Deși pe toate hărțile lumii apărem ca o țară independentă din punct de vedere alimentar, în realitate depindem de importuri. 70% din carnea de porc consumată în România vine din import. O veste proastă, deoarece în noile condiții de austeritate autoimpusă, multe state vor limita exporturile de alimente. Ce facem atunci sau, mai bine zis, cât vom plăti atunci pe mâncare? Răspunsul îl vom citi în rata inflației. Acum, tușește cineva afară. ■
