Participanții la summitul european au puțin de sărbătorit, în afară de a nu fi britanici

Disfuncția franco-germană face imposibilă depășirea blocajelor Europei.

48
Foto: Dan Kitwood/Getty Images

Ediția tipărită | Europa

13 decembrie 2018

BREXITUL POATE să destrame establishmentul politic al Marii Britanii, dar cele 27 de state care rămân în UE se mențin pe poziții. Liniile roșii ale Comisiei Europene – mai ales insistența că nu poate exista un acord mai bun decât apartenența la UE – au rezistat negocierilor. În momentul în care The Economist mergea la tipar, Theresa May era pe drum spre summitul Consiliului European pentru a cerși alte concesii de la liderii UE. Ei excluseseră orice altă renegociere a acordului Brexit și sugeraseră doar modificări de prezentare, oprindu-se scurt de la oferta de a-l repeta mai lent și cu desene. Deși puțini sunt cei de la Bruxelles care se bucură de haosul de la Londra și toți sunt sătui până peste cap de saga Brexitului, liderii continentali își permit să fie destul de satisfăcuți de competența cu care tabăra lor a tratat problemele.

Asta înseamnă, totuși, să te agăți de un succes calificat, printre multe eșecuri. Când nu ascultau pledoariile doamnei May, cei 27 păreau gata să se împiedice într-o agendă care arată ca un nomenclator al blocajelor: probleme în care progresul se dovedește a fi glacial, dar care, dacă nu vor fi rezolvate, ar putea să fractureze, în cele din urmă, Uniunea. Toate indică o disfuncție din ce în ce mai mare a relației franco-germane.

Mai presus de toate, acesta ar fi trebuit să fie summitul care să rezolve zona euro. Alegerea lui Emmanuel Macron în mai 2017, un președinte francez prietenos cu Germania, a alimentat speranțele că Angela Merkel și colegii ei vor putea, în cele din urmă, să lucreze cu Parisul pentru a rezolva defectele structurale ale monedei comune. Asta ar însemna să se finalizeze uniunea bancară comună, să se taie legătura de cerc vicios dintre țările suverane cu probleme și băncile cu probleme și crearea unor instrumente fiscale cvasifederale care să sprijine economiile confruntate cu încetiniri. Macron și-a proclamat viziunea anul trecut, dar a ieșit rău șifonat din coliziunea ulterioară cu clasa politică germană. Consolidarea unei „noi Ligi Hanseatice” dure, de state-surori din Nord și formarea unui guvern populist, expansionist, în Italia înglodată în datorii nu au făcut decât să întărească zidul teutonic de care s-a izbit președintele francez.

Liderii vor aproba probabil unele puteri noi, modeste, pentru Mecanismul European de Stabilitate, vehiculul UE de salvare, și vor lăsa ușa deschisă pentru un minuscul buget al zonei euro. Dar ei rămân divizați dacă acest fond ar trebui sau nu să fie folosit pentru stabilizarea economiilor în criză. Iar asigurarea comună a depozitelor bancare, fundamentul unei uniuni bancare coerente, rămâne o perspectivă îndepărtată. Macron este disperat de intransigența de marmură a doamnei Merkel. Anunțul președintelui de pe 10 decembrie, că va spori subvențiile la salarii și va elimina taxele pe orele suplimentare, amenință să ridice pragul deficitului țării sale dincolo de limita de 3% din PIB a UE. Obediența sa anterioară față de acest prag fusese totemică în încercarea sa de a convinge establishment-ul german și de a-și „vinde”, astfel, propunerile de reformă, așa încât schimbarea sa de poziție sugerează că președintele a retrogradat sau chiar a renunțat la ofensiva sa infructuoasă de șarm. Asta oferă și guvernului italian o invitație să își escaladeze propria bătălie bugetară cu instituțiile UE.

Imigrația este și ea pe agenda de la Bruxelles. În această privință, UE se îndreaptă spre controale sporite la granițele sale sudice. Îi lipsesc însă mecanismele cu care să abordeze viitoarele mișcări de oameni, inclusiv modalitățile de a-i împărți pe cei cu cereri valide de azil în UE și de ușurare a poverii pentru statele mediteraneene. În fine, liderii trebuiau să cântărească viitorul buget al UE, pe anii 2021–2027, unde neînțelegerile referitoare la plățile regionale către statele membre iliberale și vechi sperietori precum păguboasa politică agricolă comună (PAC) fac improbabil un acord final înainte de 2020. Șocurile viitoare – o nouă criză a zonei euro, un nou val de migrațiune, o criză militară la marginile Europei sau o ruptură a relațiilor Est-Vest din UE – vor expune costul greu al eșecului Uniunii de a realiza mai mult în ce privește unitatea, prosperitatea și securitatea.

Totuși, contururile unui mare târg nu sunt greu de întrevăzut. Asta ar putea presupune ca retardatari în domeniul apărării precum Germania să contribuie mai mult la securitatea comună; guverne iliberale precum cel din Polonia să restabilească normele democratice și să coopereze mai mult pe imigrație; statele „hanseatice” din Nord, cum este Olanda, să tolereze o mai mare integrare a zonei euro și să contribuie la gestionarea fluxurilor de imigranți; state datornice ca Italia să accepte reducerea creanțelor riscante și o mai mare supraveghere bugetară comună; și țări agricole mari, ca Franța, să accepte reducerea subvențiilor agricole, în schimbul unor cheltuieli suplimentare pentru regiuni, imigrație și apărarea comună. În cazul unor astfel de compromisuri, Uniunea ar putea să elimine, teoretic, obstacolele și să se pregătească pentru crizele din viitor. Astfel de megatranzacții au ajutat Europa să avanseze în trecut. În anii ’60, Germania a primit integrarea industrială, în schimbul PAC. În anii ’90, Franța a primit euro, în schimbul reunificării Germaniei.

Liderul pierdut 

Pentru asta, a fost nevoie de multă persuasiune. Totuși, pare să lipsească cu desăvârșire genul de abilități politice care să îi adune pe alegători în mijlocul producerii unor schimbări radicale; și fără consimțământul democratic, mișcările spre o mai mare federalizare sunt condamnate să provoace reacții periculoase. Angela Merkel iese acum de pe scenă. Annegret Kramp-Karrenbauer (AKK), noua șefă a Uniunii sale Creștin Democrate, este și ea o moderată, care trebuie însă să se ocupe acum să vindece rănile dreptei din partid, ceea ce îi lasă un spațiu îngust pentru mari compromisuri europene, și abilități nedovedite când este vorba de a convinge oamenii. Macron este foarte impopular la el în țară și pare să fi renunțat la o cooperare substanțială franco-germană. Un al treilea participant la alianța franco-germană ar putea să o întărească, dar Italia și Polonia s-au întors spre populismul naționalist, iar Spania, deși e dornică, rămâne instabilă din punct de vedere politic.

Lucrurile se pot schimba, desigur. Poate că o doamnă Merkel la repaus, flancată de „AKK”, își va putea valorifica, într-un ultim asalt european, capitalul politic rezidual. Poate că Macron își va recâștiga prestanța. Dar este nevoie de mult optimism pentru a vedea asta. Azi, când negocierea modest de competentă de către UE a ieșirii unui mare membru contează drept succes, optimismul este pasăre rară.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Drumul este blocat”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele