Nemaipomenit de nemaipomenite noutăţi politice ne-asaltează în ultima vreme: moţiuni de cenzură şi alianţe conjuncturale care se tot fac, se desfac şi se refac, desemnare, retragere şi înc-o desemnare de prim-ministru, audieri agresive în comisiile parlamentare, stratageme de boicotare a votului în Camerele reunite, declaraţii-„bombă” ale politicienilor, în cascadă, parcă fără de sfârşit, dimineaţa, la prânz, după-amiaza, seara şi chiar şi noaptea târziu, în emisiunile de televiziune pentru insomniaci.

Perioadă tulbure, adică. Şi totuşi, printre asemenea minunăţii care confiscă „agenda publică”, nu trebuie să pierdem din vedere peisajul de ansamblu, de fapt limpede: mai-micile ori mai-marile turbulenţe cotidiene ţin de anecdotica perioadei – de fapt – scurte de tranziţie dintre implozia guvernării instalate în ianuarie 2017 şi următoarele alegeri, care vor traduce bascularea electoratului într-o nouă compoziţie parlamentară. Rotaţia la guvernare va fi atunci completă şi alternativa liberalo-useristă la dezastrul administraţiei pesediste-şi-a-acoliţilor din 2017-2019 va putea fi susţinută solid şi eficient, à la longue, de o majoritate legislativă.

Se mai întâmplă şi-alte lucruri, cărora n-apucăm să le dăm atenţie. Acaparaţi de pitoreştile agitaţiuni care ocupă scena, ştirile şi mai mărunte vin şi trec repede. Însă măcar unele dintre ele îşi au tâlcurile lor, care-ar merita un bob zăbavă din partea noastră. Dau în continuare 2 exemple.

Primul: metamorfozele repetate ale lui Victor Ponta, respectiv cea mai nouă ipostază a sa, revopsită în culori pesediste. De la intrarea în politică, la 29 de ani, în 2001, până-n 2011, deci un „bun” deceniu, tânărul Ponta mărşăluise obedient în rândurile formaţiunii lui Ion Iliescu şi-a lui Adrian Năstase, cu toate metehnele ştiute, ale fiecăruia şi-ale tuturor laolaltă. Avea să-şi amelioreze miraculos imaginea între 2011 şi 2014 graţie alianţei cu PNL, sub sigla USL, alianţa constituită pentru a stopa dominaţia toxică a lui Traian Băsescu asupra politicii autohtone. Doar că, în loc să profite de şansa de onorabilizare care le fusese oferită, Ponta şi-ai săi colegi de partid, pe care ajunsese să-i conducă, şi-au schimbat doar pieile, nu şi năravurile. Devenit premier în 2012 ca uselist, „re-pesedizat” în 2014, dacă nu mai devreme, personajul în cauză a candidat la preşedinţie, coborând la nivele mizerabile de comportament în campanie, ca şi-nainte şi după. A pierdut, dar s-a mai ţinut aproape un an în şa la guvern şi-a rămas în PSD până-n vara lui 2017, când l-a susţinut pe premierul de-atunci, Sorin Grindeanu, răzvrătit faţă de noul lider, Liviu Dragnea. Excomunicat, Ponta s-a metamorfozat din nou, a 3-a oară: a fondat Partidul Pro România şi-a luat o distanţă virulent-critică faţă de PSD, prezentându-şi noua formaţiune drept „cu adevărat social-democrată”. A-nceput să atragă tot mai mulţi dezertori din barca-mamă, a obţinut un rezultat promiţător la alegerile europarlamentare din mai 2019 şi a susţinut moţiunea de cenzură care-a dus la pierderea guvernării de către PSD, apoi… iarăşi s-a „sucit”: n-a mai votat noul cabinet liberal, şi-a atacat şi şi-a îndepărtat o parte dintre colegii din Pro România, a tot scăzut în sondaje, nu mai atrage noi recruţi şi nu mai pare în stare să treacă pragul de intrare în Parlament. Îngrijorătoare situaţie, potrivită pentru încă o metamorfoză, a 4-a: după ce înjurase PSD-ul în fel şi chip, face o piruetă şi se reapropie de „matcă”. În loc să reuşească o construcţie „cu adevărat social-democrată”, se-ndreaptă cu coada-ntre picioare către foştii camarazi, cu-ale lor metehne ştiute. Invitat recent la conferinţa anuală a Pro România, noul nou lider PSD Marcel Ciolacu i-a îndemnat pe participanţi, sfătos, să se reîntoarcă-n front (metaforic vorbind, dar şi la propriu, dacă ne reamintim trecutul PSD, cândva „Front” al „Salvării Naţionale”…): „Haideţi, treceţi odată acasă!” – replică pe care, aşa cum a explicat oratorul, le-o adresa mama, lui şi fratelui, când încerca să-i adune de pe-afară, de la joacă. Ponta – dizident din PSD, „social-democrat veritabil”?! Ce dezamăgire…

Al 2-lea exemplu: alegerile locale se-apropie vertiginos şi-şi anunţă public intenţia de-a candida la Primăria Capitalei… nimeni altcineva decât Traian Băsescu! Personajul n-a ştiut nici până acum să-şi gestioneze onorabil cariera post-prezidenţială: după 2 mandate în fruntea statului, refuzat de fostul său partid, PDL, a preluat conducerea unuia minuscul, creat pentru el însuşi, devenind în 2016 senator figurant, fără nici o influenţă. Predecesorul său la Palatul Cotroceni, Ion Iliescu, se-ntorsese în Camera superioară în cu totul alt rol, ca lider al opoziţiei. Trec 3 ani şi Băsescu devine, în 2019, europarlamentar, cu acelaşi partid fantomatic în spate, bântuind fără rost hemiciclul de la Strasbourg, unde nu mai stau cuminţi în bănci alţi foşti şefi de state. Şi-o fi dat seama de inadecvare, aşa încât… ce-ar fi să candideze din nou la Primăria pe care-a condus-o înainte de-a deveni preşedintele României?! Bineînţeles, n-ar avea nici o şansă, cu aşa „forţă politică” în spate, probabil că nici nu se va înscrie efectiv în cursă, dar de spus c-ar face-o a apucat să spună…

Ştiri mărunte, tâlcuri adânci! Utile şi drept confirmări cum că simţul ridicolului nu prisoseşte pe scena noastră politică, şi tulbure, dar şi hazlie! ■