Perceptor fără plată

191
6 minute de lectură

Am scris la un moment dat un articol în care pomeneam de popririle Fiscului, care le ordonă băncilor să le umble clienţilor în conturi şi să vireze banii către stat, chiar dacă interesul instituțiilor financiare nu e să-şi „omoare” clientela, ci ca prin conturi să se învârtă sume cât mai mari. 

Să trecem însă de la gardieni la agenți fiscali, fiindcă peste jumătate din prețul carburanților se face venit la stat și peste trei sferturi din cel al țigărilor.

Aici povestea e mai lungă. Statul s-a tot apucat să taxeze profitul până când firmele mari şi-au mutat banii în paradisurile fiscale. Dar politicienii n-au admis că greşesc şi s-au apucat să taxeze, în locul profiturilor, benzina şi ţigările. Adică, apelează la selecţie adversă şi hazard moral şi-i taxează pe cei care pot. Pentru a fi „eficienţi”, ei se folosesc de lanţurile cu cea mai bună logistică în distribuţie şi de taxarea la sursă. Iar când se va scumpi, mai departe, benzina, o să vedeţi că va fi tratată precum tutunul. În apropierea pompelor, vor apărea afişe imense pe care va scrie: „Benzina omoară, mergi cu bicicleta!”.

Totuși, nu acest fapt e cel mai important, ci acela că fabricanților de benzină și de țigări nu le sunt plătite serviciile de a colecta taxele, chiar dacă au ajuns să se ocupe de stat mai mult decât de propriii acționari. Și pe lângă birurile uzuale pe care le strâng pentru stat, benzinarii mai vând roviniete, chiar e greu de știut de ce nu pun sus, pe clădire, o pancartă cu administrație fiscală, în locul numelui proprietarului?!

Iar aici merită pusă pe tapet o chestiune principială. Este natural ca un stat să nu perceapă un impozit procentual pe profit, căci nu e părtaș la business cu întreprinzătorul, ci o taxă de funcționare. O sumă fixă ce corespunde cheltuielilor pe care le are pentru a produce și furniza niște bunuri, dar să nu devină acționar implicit în orice companie. Și asta, fără să participe la investiții, ci doar să se „înfigă” la câștiguri.

Dar mai mult decât atât, libertatea de negociere și flexibilitatea prețurilor sunt subversive pentru stat și, în consecință, trebuie ținute sub control. Deci, dacă un comerciant vrea să vândă în pierdere, ca să facă rost de lichidități, actele normative îi interzic asta ca practică uzuală. Vânzările sub prețul de cost sunt permise doar în cadrul campaniilor „oficiale” de reduceri și de lichidări de stoc, anunțate în prealabil și în condiții strict reglementate.

Cu alte cuvinte, deși statul nu a investit cot la cot cu cel care face businessul, când vine vorba de profit îl obligă să țină prețul cât mai sus la marfa la care nu a avut nicio contribuție.

Iar statului nu-i convine să fie vândute ieftin nu doar bunurile, ci și forța de muncă, ca să încaseze mai mulți bani sub formă de impozite, și de aceea impune și majorează salariul minim, ce nu se corelează în niciun fel cu sporurile de productivitate.

Și tot servicii neremunerate prestează și societățile specializate, care vând asigurările obligatorii de locuință, alături de cele facultative,

După cum se observă, statul s-a obișnuit să fie tratat precum polițistul sau comisarul fiscal, care după ce mănâncă gratis la cârciumar, îi mai dă și amendă ca să nu primească reproșuri de la șefi că n-a făcut nimic în acea zi. Iar omul cu restaurantul ia ghiciți ce face? Umflă nota meseanului obișnuit, zis și consumator final.

În fine, am mai văzut o știre potrivit căreia cursul BNR continuă să se situeze peste 4,7 lei/euro, s-a plasat chiar la 4,7245. În același timp, m-am uitat și pe site-ul Băncii Centrale Europene (BCE) și am observat în aceeași zi în care am parcurs informația un curs de 4,7246 lei/euro.

Cursul BNR se vede că-i diferit de cursul BCE. Care-i cel bun? Amândouă-s la fel de bune, diferă doar datele de piaţă, deoarece au fost culese la ore diferite ale zilei. De fapt, nu există nici cursul BNR, nici cel al BCE, ci doar cotaţii de piaţă, stabilite pe baza cererii şi a ofertei. Iar „cestiunea” delicată e că într-o economie cu preţuri în euro, comerciantul trebuie să justifice Fiscului cursul de pe factură. Și cea mai simplă variantă e să caute cotaţiile afişate pe site-ul BNR. Pentru Fisc, BNR „garantează” că acel curs a existat pe piaţă la o anumită dată. 

Deşi, la fel de bine, se poate utiliza cursul BCE, fiindcă e un garant la fel de bun. Da, însă nimeni n-ar trebui să fie împotrivă ca o companie să utilizeze cursurile văzute la un moment dat în piaţă şi care pot fi justificate cu o captură de ecran. Fiindcă la baza stabilirii cursurilor indicative de pe site-urile BNR sau BCE stau astfel de „capturi” făcute la momente diferite. De ce Fiscul n-ar recunoaşte orice captură de ecran ca fiind valabilă? Îi e teamă statului să nu fie furat, ca atunci când admite o campanie de ieftiniri o singură dată pe an ca să nu i se micşoreze cuantumul taxelor? Sau încearcă să creeze spaţiu să aplice amenzi, deşi lipseşte baza legală?

Dar toate acestea se pot rezolva dacă firmele ar plăti un impozit forfetar, o taxă de funcţionare, pe care, după ce o varsă la Fisc, acesta să nu mai fie preocupat dacă se duc preţurile de vânzare sub cele de achiziţie şi în ce ritm se realizează amortizările. După plată, agentul face ceea ce vrea el. Creşte sau reduce preţurile, se târguieşte „ca la piaţă” la el în prăvălie, cum se vede la Istanbul.

Oricum ar fi însă, problema e, la fel ca la celelalte entități, că se încearcă ca BNR și BCE să fie folosite ca agente neremunerate ale Fiscului.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele