Faceți un exercițiu simplu atunci când ieșiți la cumpărături: nu priviți produsele din vitrină, ci anunțurile prin care se caută lucrători. Veți constata că apare foarte des anunțul „Angajăm personal”. Suntem, probabil, în fața celei mai intense crize de forță de muncă din ultimul deceniu. O spun de fiecare dată, când au ocazia, reprezentanții mediului de afaceri.

Deficitul de forță de muncă este una dintre temele momentului. De altfel, rata șomajului este la un nivel foarte redus, 4,5%. Dar nu doar rata scăzută a șomajului este relevantă. Să nu uităm că din România au plecat câteva milioane de oameni pentru a lucra sau a trăi în străinătate. Este de notorietate deja faptul că România reprezintă a doua țară ca emigrație, după Siria. Dacă doar o parte dintre românii care au plecat din țară ar fi rămas aici, piața muncii ar fi arătat cu totul altfel. Adică nu ar fi fost o piață a angajaților, ci una a angajatorilor.

Poate cea mai șocantă cifră a pieței muncii din România a rostit-o nimeni altul decât guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu. „Patru milioane de oameni nu au de lucru și nici nu caută un loc de muncă”, a spus Isărescu. Iată, așadar, un al doilea paradox. O piață a muncii care are nevoie de angajați, dar în care patru milioane de oameni nu caută de lucru. De ce apare acest fenomen? Este greu de definit. Cauza este un amestec de ajutoare sociale acordate fără control și discernământ cu o lipsă a calificării profesionale. Ați auzit de multe ori cum oameni din mediul rural reclamă faptul că nu găsesc zilieri în comună, din simplul motiv că nu mai vine nimeni să muncească. Sau, dacă o fac, cer sume prohibitive pentru cei care ar dori să îi angajeze sau care au nevoie de un ajutor la treburile casnice.

Ați auzit, de asemenea, de oameni de afaceri dornici să investească în anumite zone ale României, dar care au blocat investițiile pentru că nu au găsit forță de muncă.

O analiză a Băncii Naționale a României asupra pieței forței de muncă locale oferă câteva detalii relevante. Dintre cei patru milioane de români care nu au și nici nu își caută de lucru, cu vârste cuprinse între 15 și 64 de ani, 50% trăiesc în mediul rural, 46% au doar studii gimnaziale, iar 50% au studii liceale și postliceale sau o școală profesională. Pe de altă parte, o treime sunt persoane în vârstă. De fapt, deficitul de forță de muncă din România este mai nuanțat, în sensul că există excedent pentru categoriile cu educație joasă sau medie și un deficit semnificativ în domenii care necesită forță de muncă înalt calificată. Un exemplu este domeniul tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, care are nevoie, în continuare, de numeroși salariați.

Mirajul jobului la stat

Mai nou, sectorul privat se luptă pentru angajați cu administrațiile locale. Societățile comerciale create de Primăria Municipiului București au devenit un adevărat „magnet” pentru cei care își doresc un job și nu puține au fost cazurile în care companiile municipale au atras angajați-cheie din sectorul privat. Explicația este simplă. Administrațiile locale au crescut salariile, uneori chiar asumându-și riscul de a nu le putea plăti. Realitatea este că, în ultimii ani, România a devenit economia în care salariul mediu din sectorul public este mai mare decât cel din sectorul de business. Ceea ce este, totuși, în afara regulilor economice, măcar dintr-un motiv simplu: salariile de la stat sunt finanțate de sectorul privat, ceea ce arată lipsa de sustenabilitate a sistemului. O analiză a Consiliului fiscal arată că, anul trecut, salariile medii brute erau de 842 de euro în sectorul public, 1.100 de euro în administrația publică, 711 euro în domeniul educației, 818 euro în domeniul sănătății și numai 652 de euro în sectorul privat.

Blocajul productivității

Marea întrebare este: „De ce, în condițiile lipsei forței de muncă, angajatorii din sectorul privat nu cresc salariile?” Unii dintre ei au făcut-o, alții au fost obligați de normele legale să crească salariul minim. Un salariu care a galopat în ultimii ani, în sensul că, denominat în euro, s-a dublat în ultimul deceniu. Dar creșterile de salarii nu sunt vizibile doar în veniturile salariaților, ci și în costurile firmelor, respectiv în creșterea prețurilor de vânzare. Inflația are drept una dintre cauze creșterea costurilor cu munca și, implicit, a prețurilor produselor. Doar că firmele, în special cele mici și mijlocii, au un anumit prag până la care salariile pot fi crescute fără a afecta competitivitatea companiei pe piață. Iar reprezentanții întreprinderilor mici și mijlocii reclamă deja că firmele sunt sufocate de mărirea continuă a salariului minim.

Piramida salariilor

Trebuie remarcat că, statistic, există o ierarhie relativ stabilă a salariilor. De ani de zile, pe ultimul loc în clasamentul salariilor se află angajații din sectorul de turism, hoteluri și restaurante. La vârful clasamentului s-au rotit, de-a lungul timpului, salariații din sectorul bancar, cei din industria de petrol și gaze, angajații din industria tutunului sau cei din industria de tehnologia informației. În ultimul an, salariații din sectorul public au făcut salturi spectaculoase ale veniturilor, în special cei din domeniul sănătății și din sectorul educației. La nivelul bugetului, anvelopa salarială, adică totalul salariilor plătite de la buget, a crescut, din nou, ca pondere în produsul intern brut, la nivelul de dinainte de criză, adică la 9% din PIB.

Sunt însă cifrele oficiale privind nevoia de forță de muncă în concordanță cu declarațiile reprezentanților companiilor? Evident, nu. Dacă ne uităm la datele Agenției Naționale privind Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) vom vedea că, potrivit instituției oficiale, nevoia de forță de muncă nu este nici pe departe atât de mare pe cât reclamă mediul privat. În luna februarie a acestui an, conform ANOFM, erau disponibile, în întreaga țară, aproximativ 30.000 de locuri de muncă. Această situație se traduce prin faptul că foarte puține companii apelează la canalele oficiale de recrutare a forței de muncă. Cea mai bună dovadă în acest sens o reprezintă site-urile de specialitate și deja tradiționalele manifestări organizate sub egida burselor de locuri de muncă.

Școala specialiștilor

Există o temă despre care se vorbește de ani de zile, și anume dezvoltarea învățământului profesional sub formă duală, adică prin implicarea companiilor și a statului, dar guvernele nu au oferit o soluție legislativă pentru încurajarea învățământului dual, deși modele de succes s-au înregistrat. La Brașov, bazat pe acest principiu, s-a dezvoltat școala profesională germană Kronstadt, o instituție de învățământ public care funcționează pe baza unui parteneriat cu agenții economici ce formează Clubul Economic German. Actorii economici se implică în toate etapele formării profesionale ale elevilor: selecția inițială, dezvoltarea competențelor, evaluarea continuă și cea finală. De asemenea, companiile se implică în specializările școlii, în construcția programei, în supravegherea calității actului de învățământ, dar și în formarea cadrelor didactice și asigurarea bazei materiale pentru școală. La Brașov, există un contract clar între elevi și firme. Companiile se obligă să le ofere elevilor bursă, asigurare medicală, decontarea abonamentului de transport, abonament la sala de sport, cazare în cămin și masă de prânz. Managementul școlii Kronstadt din Brașov este asigurat de Clubul Economic, adică de reprezentanții companiilor. Finanțarea școlii vine din trei surse: de la bugetul de stat, pentru plata cadrelor didactice, de la bugetul local, pentru modernizarea infrastructurii școlare (clădirea școlii a fost reabilitată de Primăria Municipiului Brașov), și de la agenții economici, care plătesc dotarea atelierelor, formarea cadrelor didactice și beneficiile acordate elevilor. Elevii desfășoară practica în companii sau în atelierele școlii și procesul se derulează în etape: lecțiile practice reprezintă 20% din programa școlară în anul I, 60% în anul II de studiu și 75% în anul III. Structura finanțării este complicată, fiind un exemplu de parteneriat public-privat între administrația centrală, cea locală și companii. Acesta este un motiv important pentru care școlile profesionale duale sunt doar câteva în întreaga țară. În afară de Brașov, mai sunt astfel de școli profesionale organizate după principii asemănătoare și în alte orașe ale țării: la Oradea, la Mioveni, la Moinești, la Turnu Măgurele sau la Călărași. Aceste reușite rămân totuși niște „cazuri rare” și sunt făcute în pofida tuturor piedicilor pe care legislația sau autoritățile le pun.

Așadar, piața forței de muncă se menține fragmentată, depinzând de calificare și de regiunile de dezvoltare. Existența unui milion de angajați cu salariul minim vorbește de la sine că România este încă departe de performanța europeană.