Pictura „fotografică” a lui Roman Tolici, stranie, înstelată

8 minute de lectură

Jurnal cultural

La Galeria Möbius, în subsolul elegant amenajat al unui imobil vechi de pe Strada D.I. Mendeleev, aproape de intersecţia cu George Enescu, în zona Pieţei Amzei, au putut fi văzute, de la jumătatea toamnei şi până către mijlocul lui ianuarie 2019, lucrări recente ale lui Roman Tolici (născut în 1974 în comuna basarabeană Ghetlova din Raionul Orhei, la circa 50 de kilometri Nord de Chişinău; absolvent al UNArte în 1998; stabilit în Bucureşti).

De-o hărnicie ieşită din comun, pictorul expune în cascadă, an de an: 15 „personale” în Capitală şi în alte oraşe româneşti, socotind aici şi Chişinăul, din 2002 încoace, şi 7 în străinătate, la Berlin, Praga, Stuttgart, Moscova şi la Celje (Slovenia), Dorsten (Germania), Miskolc (Ungaria), în total 22 în 17 ani! E unul dintre campionii hiperrealismului de şcoală nouă, cu un aer foarte personal, greu de descris, poate rezultat al faptului că – bunăoară – compoziţiile sale, aparent „fotografice”, sunt problematizante şi într-un anume fel stranii, încât glisează subtil către registre misterioase, incert-simbolice: intuim că decupajele de existenţă cotidiană trimit către semnificaţii adânci, senin-revelatorii sau sumbru-catastrofice, însă ele rămân absconse, indescifrabile, indicibile.

Roman Tolici a ajuns la cea de-a treia prezenţă la Möbius (vernisaj: 14 octombrie 2018), după altele aici în 2015, la inaugurarea galeriei, şi în 2016, când a şi lansat un album personal, coeditat de gazde. Spre deosebire de majoritatea expoziţiilor sale, care au propus cicluri unitare, artistul a etalat acum lucrări mai variate, realizate fie în continuarea altor proiecte, fie în direcţiile de explorare simbolico-mitologizantă care-l atrag din ce în ce mai mult în ultima vreme. 4 lucrări mari, 3 de circa 2 metri pe 2,30-40 şi una cu aceleaşi dimensiuni, dar pe înalt, 15 medii, câteva şi mai mici şi o puzderie – vreo 20! – miniaturale, ca nişte cărţi poştale, de 14,8 x 10,5.

În registru mai strict-realist, în „instantanee” de viaţă banală, Tolici multiplică – de pildă – ciclul de portrete de oameni văzuţi din spate, prelungind expoziţia cu această temă de la Galeria timişoreană Jecza, din 2011, intitulată Nobody: personaje fără chipuri, deci fără identitatea care ne este recunoscută în acte graţie fotografiilor faciale, o umanitate de anonimi, de „nimeni”, totuşi – ironie şi artă a pictorului – portretizaţi şi aşa, expresivi şi individualizaţi chiar dacă nu ni se văd mutrele. Un exemplu: bărbatul mai înalt şi, alături, băieţelul scund, evrei, poate tăcuţi, poate convorbind, n-avem cum să aflăm, dar cărora le privim siluetele şi tradiţionalele kipe acoperindu-le creştetele, generaţie vârstnică lângă generaţia tânără.

Sunt şi cadre cu personaje văzute din faţă, într-o alternanţă care parcă desface în evantai cărţi de joc cu câte două desene, recto şi verso, care aplatizează volumele corporale în imagini bidimensionale, nu cu nobili medievali, regi, regine şi valeţi văzuţi din faţă şi din spate, ci cu oameni ai zilelor noastre, bărbaţi, femei, copii, de toate vârstele şi condiţiile, de la siluete intens-reflexive la inşi oarecari, figuri de la colţul străzii ori poliţişti, jandarmi etc., singuri sau în grupuri: o fată cu un pahar de suc, cu pai, în mână, alta care face o fotografie (mise en abâme!), un băiat pe placă pe role, cărând un teanc de cărţi, doi budişti în veşmintele cultului, un turist, un sportiv, un Superman, o fetiţă negresă cu o căciuliţă Mickey Mouse, un grup de prieteni în jurul unei măsuţe de cafenea, alţii înghesuiţi într-o Dacie veche, „decapotabilă”, de fapt „decupată”, cu porţiunile de caroserie de deasupra liniei mediane retezate, un băieţel rigid, privind spre noi ca pentru poză, cu un cal verzui de jucărie, mărişor, sub braţ, o fetiţă cu degetul la buze, cerându-ne liniştea – unii din New York, purtând însemne ale locului, alţii de pe la noi ori de-aiurea.

Totul – spuneam – realist, în formulă simili-„fotografică” foarte „à la Tolici”, doar puţintel mai aproximativă în miniaturi, unde maniera se păstrează, dar artistul decide să lase în cadru şi o doză de spontaneitate, trasând liniile mai rapid şi nemairevenind asupra lor. Importantissim de adăugat: în etapa sa actuală, personajele apar pe fundaluri uniforme, presărate cu puncte luminoase, înstelate. Vasăzică, tineri şi bătrâni, de orice extracţie, norocoşi şi ghinionişti, trăiesc/ trăim sub cerul spuzit, cu infinitul deasupra noastră şi – a spus-o cineva demult – cu legea morală în noi.

Şi încă: atunci când Tolici pictează coame de munţi-dealuri în josul pânzei şi înaltul senin în rest, cu nori albi atârnând deasupra peisajului, va deschide în albastrul ca de acuarelă o „fereastră” circulară, un „hublou” parcă produs de-un obuz ori de-o planetă care va fi străpuns fundalul, oferind o perspectivă adâncă spre bleumarinul dens al cosmosului, presărat – fireşte – cu punctele luminoase, astrale.

Fără ele, fără stele în spate, nu sunt în expoziţie decât două lucrări: una dintre cele mari, cu un nor impunător în centru, pe fond senin în rest, abăstriu, imagine aproape generică a cerului aşa cum îl vedem noi, pământenii; şi o ciudată, aproape „magrittiană” femeie tânără, aşezată pe un scaun, într-o cameră, în rochie neagră cu dungi albe orizontale, prelungite pe chipul încadrat de plete roşcate, între brunurile dominante, nu chiar ca în trompe l’oeil-urile belgianului, căci se distinge masca textilă pe care fata o are trasă pe faţă, lăsând ochii la vedere, din acelaşi material ca şi rochia, fără stele, într-adevăr, dar… cu o lună albă proiectată pe peretele din spatele ei, de descendenţă suprarealistă…

Să aruncăm o privire şi către celelalte pânze de mari dimensiuni, pe lângă Norul descris adineaori.

Începând cu Iov-ul folosit în campania de promovare a expoziţiei, deşi e mai puţin tipic pentru autor, totuşi reprezentativ pentru tentaţiile sale mitologizante, şi ele menţionate deja: uriaş, în prim-plan, tolănit pe jos, chel şi gol până la brâu, îmbătrânit, zbârcit, numai piele şi os, chinuit, rănit, cu bube purulente, în pantaloni ca de salopetă şi cu picioarele goale, stângul fără labă, retezat, doar cu un ciot, imagine a supliciului.

Apoi Iubirea, cu cerul din nou spuzit în fundal, în stânga şi-n dreapta pânzei, cu o enormă planetă rotundă în centru, iar în avanscenă, la baza tabloului, cupluri parcă urcate pe o nouă Arcă a lui Noe: leu-leoaică, câine-căţea, motan-pisică, cocoş-găină şi, peste tot, o aglomerată, proliferantă zburătăcire de păsări, în faţă mai aflându-se, printre toate vieţuitoarele, în plină atenţie, alături de regele şi de regina animalelor, un cuplu uman, băiat-fată, contemporani, în haine uşoare, sport, de vară, maiouri, short-uri, tenişi, el cu ochelari de soare, ea cu faţa îngropată la pieptul lui. Ne privesc băiatul, dar nu-i vedem ochii din spatele  lentilelor negre, cuplul pisicesc, de fiinţe mici, discrete, şi mai ales leul, „suveranul”, cu pupilele aţintite asupra noastră, hipnotizante.

Cât despre pictura mare verticală: e un portret de fetiţă, hipertrofiată, enormă şi ea, enorm-bucălată, încă-realistă dar care te face să ţi-l aminteşti pe Botero, blondă, tot în maiou şi pantalonaşi scurţi, cu ciorăpei şi tenişi albi, doar cu una dintre tălpi roşie, ridicată într-o parte, inocentă, înduioşătoare, dar şi un pic nefirească, privindu-ne fix, vag-neliniştitoare, şi ţinând – de ce oare? – în mâna stângă un ciob mare de sticlă, periculos, sub titlul de… Homo Deus!

Arta lui Roman Tolici, hiperrealistul „fotografic”, dar şi straniu, misterios, excepţional creator al unui univers pictural înstelat…

Ion Bogdan Lefter
Ion Bogdan Lefter este scriitor, critic literar, analist cultural şi politic, profesor la Universitatea din Bucureşti, fondator şi conducător al revistelor „Contrapunct”, „Observator cultural” şi „aLtitudini”, fost director al Editurii Litera, fost director în România (Bucharest bureau chief) al postului american de radio Europa Liberă, secţia română.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele