Populismul și polarizarea amenință America Latină

După ce dictaturile au făcut loc democrației, problemele au răbufnit din nou.

35
HAVANA, CUBA - MARCH 20: A man sells copies of the state newspaper Juventud Rebelde along the Paseo de Marti, running thorugh the heart of the historic Old Havana neighborhood March 20, 2016 in Havana, Cuba. (Photo by Chip Somodevilla/Getty Images)

Ediția tipărită | Briefing

9 mai 2019 | BRASÍLIA ȘI LIMA

A FOST UNUL dintre cele mai mari valuri de democratizare întâlnite vreodată. În 1977, cu trei excepții, cele 20 de state din America Latină erau dictaturi de un soi sau altul. În 1990, supraviețuiau doar statul monopartid civil din Mexic și Cuba comunistă. În spatele ascensiunii democrației în regiune se află mai multe lucruri. Unul a fost sfârșitul războiului rece. Altul a fost eșecul economic al majorității dictatorilor. Și democrația era contagioasă. Una după alta, țările din America Latină și-au creat rădăcini democratice, pe măsură ce puterea trecea între dreapta și stânga, prin alegeri libere.

Perspectiva este însă brusc mai sumbră. Nicolás Maduro din Venezuela, ca și Daniel Ortega din Nicaragua, este un autocrat ales, inițial, care conduce ca un dictator. El se agață de putere cu sprijinul Cubei, cu prețul de a-și distruge țara și de a-și destabiliza vecinii. Cel puțin 3,7 milioane de venezueleni au fugit de colapsul economic și de represiune: criminalitatea organizată și gherilele columbiene înfloresc acolo. Despotismul represiv de familie în care a degenerat Nicaragua sub Ortega și soția sa, Rosario Murillo, este aproape la fel de urât.

Aceste extreme autocratice ar fi mai puțin îngrijorătoare dacă alegerile din întreaga regiune nu ar arăta că există semne clare de dezamăgire față de democrație în alte părți. Regulile alegerilor sunt uneori ocolite, iar instituțiile independente, subminate. Mulți alegători se întorc spre populiști care au prea slab angajament față de limitele puterii, partidele din centrul moderat sunt slăbite sau se prăbușesc.

Porniri nemoderate

Alegerile marcate de fraudă din Honduras l-au făcut pe Juan Orlando Hernández, președintele conservator, să câștige un al doilea mandat dubios din punct de vedere constituțional, în 2017. În Guatemala, care va organiza alegeri în iunie, președintele a dat afară recent un organism ONU de anchetă în crima organizată și corupție, grație căruia fuseseră închiși doi dintre predecesorii săi. Evo Morales, un stângist care este președintele Boliviei din 2006, vrea să obțină un nou mandat în octombrie – tot pe temeiuri constituționale dubioase. În aceeași lună, Cristina Fernández de Kirchner, o fostă președintă populistă a Argentinei, care a abuzat instituțiile în mod partizan și care este anchetată pentru corupție, are șansa de a reveni la putere.

Și apoi sunt cei doi giganți ai Americii Latine, Brazilia și Mexicul. Ambii au ales președinți care împărtășesc un dispreț populist față de norme, de controale și echilibre, și de tolerarea criticilor care sunt necesare pentru o democrație durabilă.

Amenințarea este mai evidentă în Brazilia. Jair Bolsonaro, un căpitan de armată care s-a transformat în politician de extremă dreapta, a preluat puterea pe 1 ianuarie. Membru al Congresului cu șapte mandate la activ, Bolsonaro este un insider politic în Brazilia, dar unul nostalgic față de puterea militară. Opt generali fac parte din cabinetul său format din 22 de membri și zeci de alți ofițeri ocupă posturi de rangul doi sau trei. „Democrația și libertatea nu există decât când vor forțele armate să existe”, a spus el într-un discurs la o ceremonie militară din martie. Asta va fi o veste pentru Costa Rica. Decizia acestei țări de a desființa armata, în 1948, este considerată de majoritate ca o contribuție la rămânerea ei liberă. Bolsonaro chiar a ordonat ca forțele armate să comemoreze o lovitură militară din 1964, pe care el o numește revoluție. Apar dovezi care par să indice legături între familia lui Bolsonaro și milițiile paramilitare care operează în favelas de la Rio de Janeiro.

Andrés Manuel López Obrador, un populist veteran de stânga care este cunoscut sub acronimul AMLO, a adoptat un ton mai moderat în primele sale cinci luni în funcție. Mexicanii aprobă într-un mod copleșitor promisiunile sale de a elimina corupția și criminalitatea, ca și stilul său modest de viață (el zboară la clasa economy pe liniile comerciale prin toată țara). Dar există semne de avertizare.

AMLO nu este un fan al centrelor independente de putere. El și-a numit propriii „coordonatori” să-i supravegheze pe guvernatorii aleși ai statelor, a tăiat salariile judecătorilor și funcționarilor civili, și-a numit aliați prost calificați în organismele de reglementare și a încetat să finanțeze ONG-urile din fonduri publice. A arătat, de asemenea, deferență față de forțele armate, plasându-le la conducerea unei noi Gărzi Naționale, o forță de poliție paramilitară, în ciuda obiecțiilor Senatului. Un proiect de lege propune să elimine independența Curții Supreme. În martie, agenția fiscală l-a amenințat pe proprietarul ziarului critic Reforma cu o anchetă fiscală pe tema aparent trivială că acesta ar fi datorat suma de 12.000 de pesos (circa 630 de dolari) din 2015.

Aceste măsuri, deși unele sunt pe scară mică, provin, toate, din manualul populist al descalificării și intimidării opozanților, al construirii unei clientele politice și a ceea ce Steven Levitsky și Daniel Ziblatt de la Universitatea Harvard University au numit „capturarea arbitrilor” democrației. Măsurile acestea sugerează și o întoarcere la ceea ce istoricul Enrique Krauze numește „președinția imperială” a Mexicului, guvernarea monopartid din trecut.

Nu întreaga regiune este amenințată. Chile și Uruguay, printre altele, încă se bucură de o democrație stabilă, și majoritatea guvernelor rămân angajate în acest sens. Oamenii din regiune nu sunt la fel de siguri. În 2018, Latinobarómetro, un sondaj efectuat simultan în mai multe țări, a arătat că doar 48% dintre cei chestionați se vedeau pe ei înșiși ca pe niște democrați convinși, în scădere față de 61% în 2010. Doar 24% s-au declarat satisfăcuți de democrația din țara lor, față de 44% în 2010 (vezi graficul 1). Cum a ajuns democrația într-o situație atât de proastă? Cât de mare este amenințarea la adresa ei? Și cum pot să riposteze democrații?

Senele de avertisment erau clare. Să luăm, de pildă, Eldorado, o mare suburbie din São Paulo. În timpul boomului din Brazilia din 2005-2013, erau speranțe să se ajungă la o clasă de mijloc solidă. Cu un an în urmă, în timp ce demara campania electorală din țară, oamenii din Eldorado se săturaseră de criminalitatea în creștere, de șomaj și de un sentiment de neglijare din partea oficialităților. „Când ieșim din casă, nu știm dacă ne vom întoarce vii”, se lamentează Cleber Souza, președintele fostei favela Sítio Joaninha. În ceea ce fusese un bastion al Partidului Muncitoresc (PT) de stânga, mulți oameni au declarat că se vor mai gândi dacă să îl voteze pe Bolsonaro. „El reflectă strigătul pentru justiție din partea societății”, spune Anderson Carignano, proprietarul unui mare magazin DIY. „Oamenii vor să se revină la ordine.”

În spatele nemulțumirii, zace un cocktail toxic de criminalitate, corupție, servicii publice proaste și stagnare economică. Cu doar 8% din populația lumii, America Latină suferă de o treime din crimele sale. În multe țări din zonă, statul de drept rămâne slab.

În anii ‘80, multe dintre noile guverne democratice au moștenit economii falimentate de protecționismul etatist de finanțare prin datorii. Adoptarea reformelor de piață, cunoscute sub denumirea de „consensul de la Washington”, a dat un impuls modest creșterii. Guvernele democratice au extins treptat subvențiile sociale. După începutul celui de-al treilea mileniu, multe economii au beneficiat de o creștere a exporturilor de minereuri, petrol și alimente, grație marii cereri din China, sărăcia a scăzut dramatic, iar inegalitatea veniturilor s-a diminuat constant.

Carnavalul s-a terminat

Sfârșitul boomului de mărfuri a adus o corecție acută. Luate per ansamblu, economiile din regiune au crescut cu o rată medie anuală de 4,1% între 2003 și 2012; după 2013, cifra aceasta a scăzut la doar 1%, ducând cu ea venitul pe locuitor (vezi graficul 20. Unele țări, mai ales de pe coasta Pacificului, s-au comportat mai bine. Altele s-au comportat mult mai rău. Brazilia de abia își revine dintr-o recesiune profundă din 2015-2016; Argentina e închistată într-un tipar de stagnare-creștere economică. Mexicul a crescut cu doar 2% anual, timp de decenii.

Cauzele subiacente au inclus slaba productivitate, reglementările rigide, lipsa stimulentelor pentru dezvoltarea micilor companii, sau pentru ca acestea să devină mai eficiente, și structurile politice corupte care beneficiază de statu-quo. O vreme, creșterea forței de muncă a stat la baza creșterii regiunii, în ciuda problemelor. Acest bonus demografic este acum aproape epuizat. În multe țări, populația aptă de lucru ca vârstă va începe să se reducă în anii 2020. Pe măsură ce economiile s-au redus, sărăcia a crescut iar, iar declinul inegalității veniturilor a încetinit. Asta a exacerbat criza existentă a reprezentării politice.

Pe acest fundal sumbru, racilele mondiale ale democrației au luat o formă acută în America Latină. „Are loc un fel de repudiere a întregii clase politice”, spune Fernando Henrique Cardoso, un sociolog și fost președinte al Braziliei. Structurile politice „nu mai corespund cu momentul pe care îl trăiesc societățile”, adaugă acesta. Acesta este, parțial, rezultatul revoluției comunicațiilor digitale, în care rețelele sociale au înlocuit intermediarii. Tradițiile politice joacă și ele un rol.

America Latină are o lungă istorie de caudillos și populiști, uneori întruchipați în aceeași persoană, cum a fost Juan Perón în Argentina. Tradiția omului forte provine din războaiele lungi și sângeroase pentru independență de acum două secole, precum și din dificultățile de a guverna teritorii vaste, adesea cu o geografie dificilă și cu populații diverse din punct de vedere etnic. Multe țări au fost bogate în resurse naturale. Societățile latino-americane, parțial datorită moștenirii colonialismului și sclaviei, au fost măcinate de mult de o inegalitate extremă a veniturilor. Această combinație de bogăție naturală și inegalitate a generat resentimente pe care le-au exploatat populiștii.

Dar există și o altă tradiție politică în regiune, una de reformism democratic al clasei de mijloc, șlefuit în lunga bătălie pentru a transforma constituționalismul prezent la nașterea republicilor latino-americane într-o realitate durabilă. În forme diverse, acest curent politic a fost ascendent în multe țări în cea mai mare parte a ultimilor 40 de ani. Acum, integritatea și competența politicienilor care le-au întruchipat au fost puse sub semnul întrebării.

Alegătorii au abandonat partide dominante precum PT din Brazilia și Partidul Revoluțional Instituțional din Mexic, deoarece „au fost ipocrite când au vorbit despre interesul public, în timp ce ele se uitau în interior, la propriul interes, și erau corupte”, spune Laurence Whitehead de la Universitatea Oxford.

Corupția scade de obicei, pe măsură ce țările devin mai bogate. Totuși, viața politică din America Latină pare, într-o regiune mai ales de venituri medii, neobișnuit de murdară. Statele din regiune sunt marcate de un exces de reglementare de mână forte amestecat, în practică, cu o mare putere discreționară a oficialităților. Boomul mărfurilor a însemnat mai multe resurse care au intrat în vistieria statelor și, astfel, mai mulți bani de furat de către politicieni.

Ancheta cunoscută sub numele de Lava Jato (spălătoria de mașini), care a fost lansată în Brazilia în legătură cu mita dată de Odebrecht și de alte firme de construcții de pe întreg cuprinsul Americii Latine, a expus scara corupției în fața publicului, generând o percepție generală că întreaga clasă politică din regiune este coruptă. De fapt, anchetele sunt un semn al schimbării mult-așteptate. Impunitatea tradițională a celor puternici din America Latină a fost sfidată de magistrații independenți și de jurnalismul de investigație, ambele, un produs al democrației. Zeci de politicieni au fost condamnați în Brazilia pe acuzații de corupție. Patru foști președinți din Peru au fost puși sub investigație. Unul dintre ei, Alan García, s-a sinucis luna trecută, când poliția s-a prezentat la casa sa din Lima, pentru a-l aresta pentru acuzații de corupție.

În afara centrului

În mod ironic, populiștii au fost relativ puțin atinși de scandal, fie deoarece controlează sistemul judiciar și mass-media, fie deoarece beneficiază de o aură de salvatori ai poporului. Partidele centriste sunt adesea cele care plătesc prețul politic. Asta se datorează în parte faptului că ele s-au luptat să practice buna guvernare. Zelul reformator din anii timpurii ai valului democratic a căzut victimă unor două tendințe recente din politică: fragmentarea și polarizarea.

Noul congres al Braziliei conține 30 de partide, față de cinci în 1982. Cele 130 de mandate din parlamentul mono-cameral din Peru sunt împărțite între 11 grupări. În parlamentul Columbiei, odată dominat de liberali și de conservatori, acum sunt 16 partide. Chiar și sistemul stabil din Chile începe să se fragmenteze. Un motiv este combinația unică – și greoaie – a Americii Latine de președinți votați direct și de legislaturi alese prin reprezentare proporțională. Mutarea de la un partid la altul nu are costuri mari.

În unele țări, asta a devenit un mod de a face bani sau o cale nerușinată de a promova interesele afacerilor private. În Peru, de exemplu, astfel de interese cumpără adesea intrarea în partide, subminând soliditatea partidelor și caracterul reprezentativ al democrației țării, potrivit lui Alberto Vergara, un politolog de la Universitatea Pacifico din Lima.

Un alt factor îl reprezintă faptul că vechea diviziune stânga-dreapta nu mai este singurul clivaj. Conservatorii evanghelici se impun în fața secularilor liberali în probleme cum ca avortul și drepturile homosexualilor. În Costa Rica, care a avut un sistem bipartid până la începutul acestui secol, un cântăreț de gospel creștin evanghelic cu puțină experiență politică a intrat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale de anul trecut (deși a pierdut). Drept consecință a fragmentării, guvernelor le lipsesc adesea majoritățile necesare pentru a promova reforme nepopulare, dar necesare.

Alegerile recente au fost martorele unei mutații spre dreapta în America de Sud și spre stânga în Mexic și în America Centrală. În ambele cazuri, asta a implicat o alternanță la putere care este normală în democrații. Mutația a fost însă însoțită de o polarizare politică extremă. Asta a fost o cauză, dar și o consecință a colapsului centrului reformist moderat. Și riscă să facă politica mai instabilă.

Există totuși unele motive de optimism. Democrația latino-americană este mai rezistentă decât ar putea sugera aparențele exterioare. Sondajele de opinie sugerează că doar o cincime până la un sfert din latino-americani ar dori revenirea la o guvernare autoritară. În unele țări, controalele și echilibrele oferă garanții sigure. În Brazilia, de pildă, guvernul lui Bolsonaro este o adunare pestriță de generali, liberali economici și conservatori sociali. „Bolsonaro nu este un partid, nu este nimic, el este o stare de spirit momentană”, consideră Cardoso, care are încredere în puterea de contracarare a legislaturii, în mass-media libere și organizațiile sociale. „Trebuie să fii mereu vigilent, dar nu cred că instituțiile existente se vor angaja pe o linie autoritară.”

În Mexic, unde opoziția față de AMLO este slabă, iar echilibrele puterii executive sunt doar incipiente, pot exista motive mai mari de îngrijorare. Popularitatea președintelui poate să scadă însă, pe măsură ce economia slăbește. Iar centrul nu este mort peste tot.

Prin norul de praf după prăbușirea sistemelor vechilor partide, se întrezăresc semne de reînnoire democratică, provenite de la o nouă generație de activiști. „Există un ecosistem de politică nouă în Brazilia”, explică Eduardo Mufarej, de la o bancă de investiții, care a creat Renova, o fundație finanțată privat pentru formarea în etică și politici publice a tinerilor lideri democratici. În alegerile din 2018, au candidat 120 dintre absolvenții Renova (pentru 22 de partide diferite). Zece au fost aleși în congresul federal, iar șapte, în legislaturile statelor. Ei încearcă să convingă publicul că nu toți politicienii își servesc propriile interese.

Una dintre aceștia a fost Tabata Amaral, o activistă de 25 de ani implicată în educația publică mai bună, care a fost aleasă deputat federal pentru São Paulo. Ea a mobilizat 5.000 de voluntari prin rețelele sociale: campania ei a costat 1,25 milioane de reali (320.000 de dolari), obținuți din donații individuale. Pentru a reduce costurile, ea s-a asociat cu alți doi absolvenți ai Renova (din partide diferite). Prima sa ciocnire cu vechea ordine a fost când a descoperit că apartamentul care i-a fost atribuit de congres, la Brasilia, era ocupat ilegal de fiul unui vechi parlamentar, care a refuzat să se mute.

Julio Guzmán a încercat să candideze la președinția din Peru în 2016. El a fost împiedicat când autoritatea electorală i-a respins candidatura pentru un motiv de ordin tehnic. De atunci, el călătorește prin țară ca să construiască un nou partid de centru. Insistă să transmită că este angajat într-un „mod diferit de a face politică”, un mod în care toți membrii sunt examinați, iar donațiile vor fi făcute publice. Partidul său, Morado, îi țintește pe „noii peruani, care privesc spre viitor, care acționează antreprenorial și care formează clasa de mijloc emergentă”.

La poli diferiți

Polarizarea din alegerile de anul trecut din Columbia i-a dus în turul al doilea de scrutin pe Iván Duque, învingătorul conservator, și pe Gustavo Petro, un stângist care a fost până nu demult un fan al lui Hugo Chávez din Venezuela. Dar și acolo, există cerere pentru un nou sistem politic, consideră Claudia López, candidata pentru vicepreședinte din partea Partidului Verse centrist (care a ratat „la mustață” calificarea în turul al doilea). Sarcina, spune ea, este să refaci încrederea cetățenilor în politicieni. Asta implică parțial să concurezi pe terenul emoțional ocupat de populiști. Dar înseamnă și o abordare diferită. „Nimeni nu mai este interesat să fie membru al unei organizații politice ierarhice”, spune ea. „Noi, cei din partide, trebuie să ne adaptăm acuzelor cetățenilor sau suntem morți.”

Acestea sunt vlăstare verzi într-o pădure plină de uscături. Dar ele sunt semnul dinamismului societăților latino-americane – cel mai mare activ al democrației. America Latină rămâne „a treia regiune cea mai democratică din lume”, potrivit Indexului Democrației alcătuit de Economist Intelligence Unit. Ultimele patru decenii au creat o cultură a drepturilor cetățenești și a participării politice. Dar sistemele de apărare ale democrației din America Latină sunt relativ fragile, așa cum arată Venezuela. Toate demonstrează că oamenii vor o nouă ordine politică, în care politicienii să se preocupe de serviciile publice, de securitate și de statul de drept, și nu să își umple buzunarele. Și cetățenii vor ca asta să se întâmple chiar acum.


Acest articol a apărut în secțiunea Briefing din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Criza de la 40 de ani”

Comentarii

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele