Entuziasmul sărbătoririi iei românești ne atrage însă atenția asupra folclorului, tradițiilor și nevoii de a le continua. Virgil Nițulescu conduce o instituție dedicată memoriei tradiției populare românești. Muzeul Țăranului Român, un concept construit de Alexandru Samurcaș în 1906, ca un Muzeu de Artă Națională, este, spune Nițulescu, păstrătorul unor comori artistice cu o imensă valoare culturală. Atunci, spune Nițulescu, la început de secol XX, conceptul de artă națională era cu totul diferit de cel de acum, însemna de fapt un muzeu de artă tradițională.
Are Muzeul Țăranului Român capacitatea de a reconstrui, prin colecțiile sale, imaginea artei populare românești?
În momentul de față, contextul este diferit, situația în care din motive strict financiare muzeul nostru n-a mai avut bani pentru achiziții în ultimii șase ani, am avut doar parte de niște donații, deși au apărut pe piață niște lucruri extrem de interesante pentru noi, n-am avut posibilitatea legală de a le achiziționa. Unele dintre ele s-au pierdut pur și simplu, nu știu dacă vor mai ieși vreodată din nou pe piață, altele au fost achiziționate de alte persoane sau de alte instituții. Noi, în momentul de față, ne concentrăm pe ceea ce putem să facem, asta înseamnă pe punerea în valoare a patrimoniului pe care îl avem și, pe de altă parte, prin specialiștii muzeului, suntem o instituție implicată în promovarea culturii naționale românești pe toate căile posibile, prezența noastră în organisme științifice naționale și internaționale este cunoscută, dar, mai mult de atât, încercăm să strângem laolaltă niște energii, ca să putem să contribuim la acest efort național care a pornit de jos, și e foarte bine că a pornit de jos, de la firul ierbii, cum se spune, pentru promovarea culturii tradiționale. Un om ca mine, care a trăit jumătate din viață în timpul regimului comunist, știe că tot ceea ce este impus, politic vorbind, de conducerea guvernului, nu are șanse de reușită. Așa-zisa promovare care a fost făcută în timpul regimului comunist nu a fost una firească.
Perioada comunistă a afectat cumva cultura populară?
A fost o alterare a tradiției, în situația în care, de exemplu, propaganda de atunci refuza să accepte faptul că amprenta religioasă, pe care o are această cultură și pe care o putem regăsi în foarte multe dintre obiectele tradiționale, o regăsim și în ii, este un specific al culturii tradiționale. Nu accepta simbolurile sacre. Asta a dus la o alterare a modului de percepere a culturii tradiționale, în plus a fost promovat foarte mult kitschul în acei ani, ceea ce a dus de asemenea la o greșită înțelegere a culturii tradiționale românești. În momentul de față, asistăm la un eveniment: de vreo 20 de ani, încetul cu încetul, s-a reconstruit o mișcare de promovare și tezaurizare a culturii tradiționale românești care a pornit de la specialiști, de la oameni entuziaști, de la colecționari, fără să fie impusă de către instituții guvernamentale, și atunci iată că această mișcare a avut mult mai mare succes. Așa se explică de ce Sărbătoarea Iei a devenit o sărbătoare populară în momentul de față în România și de ce sunt o mulțime de oameni care poartă ii nu doar cu ocazia Sânzienelor și a sărbătorii iei, ci și în mod obișnuit, ia a ajuns din nou motiv de mândrie și de afirmare a identității culturale românești de către oameni obișnuiți. Această mișcare a pornit dintr-un mediu urban, educat și se produce o mișcare inversă în momentul de față, de recuperare a mediului rural, care a fost îndepărtat în timpul regimului comunist de valorile sale autentice, și în momentul de față este reapropiat de aceste valori, tocmai prin intermediul acestor oameni care au redescoperit cultura autentică tradițională românească. De asta eu sunt, pe termen mediu și pe termen lung, relativ optimist. Cred că, în momentul de față, există o deschidere largă la nivelul întregii societăți românești cu privire la acceptarea culturii noastre tradiționale, la acceptarea identității noastre, la cunoașterea ei, doar că acum avem nevoie de sprijinul autorităților.
În multe țări, autoritățile stimulează, revigorează tradițiile populare. Cât de mult se implică la noi?
Autoritățile ar trebui să ne ajute cu niște programe guvernamentale care să contribuie la menținerea unor meșteșuguri aflate aproape de moarte clinică, în anumite situații, și asta se poate face cu protecție economică. Aici nu vorbim numai despre cei care poartă ii, ci și despre toate meșteșugurile tradiționale românești, mulți dintre purtătorii acestora sunt oameni foarte în vârstă. Am avut neplăcuta surpriză ca în câteva cazuri, atunci când Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, aflată sub autoritatea Ministerului Culturii, a acordat titlul de Tezaur Uman Viu unei persoane, s-a întâmplat în două cazuri ca până când persoana să intre în posesia acestui titlu ea să decedeze. E o categorie de oameni foarte fragilă, pe cale de dispariție, și constatăm că nu sunt mulți dornici care să preia aceste meșteșuguri, din motive strict economice, pentru că este greu să trăiești din asta, mai ales în situația în care apar obiecte realizate în producție de masă din China, India, mai nou și din Bulgaria chiar, și care mai nou invadează piața românească. Turiștii neștiutori ajung să cumpere aceste obiecte pentru că sunt mai ieftine, își imaginează că ele sunt românești și noi nu avem întotdeauna posibilitatea să îi sfătuim să achiziționeze exclusiv obiecte românești autentice.
Sunt școlile de meserii o soluție pentru păstrarea tradiției?
Școala de meserii este o soluție, dar nu este singura. În cazul acelor elemente de cultură tradițională care au fost înscrise pe lista patrimoniului UNESCO a patrimoniului imaterial, există obligația pentru statele ale căror elemente de cultură tradițională au fost introduse pe această listă de a le prezerva, asta însemnând și alocarea unor resurse financiare care să susțină conservarea respectivelor elemente. Nu alocăm suficiente fonduri. În ultimii zece ani, avem mai multe elemente înscrise pe această listă a UNESCO, a patrimoniului imaterial, mai multe elemente de cultură tradițională, pornind de la căluș, continuând cu ceramica de Horezu, cu mărțișorul, cu doina, cu jocul fecioresc. În momentul de față, ia nu este inclusă în patrimoniul UNESCO, dar tehnica scoarțelor a fost inclusă în această listă. Se lucrează la un dosar privind includerea iei românești în patrimoniul UNESCO, este o procedură complicată. Dar simpla includere în lista UNESCO este un motiv de mândrie națională, un motiv de recunoaștere a valorii culturii tradiționale românești. După aceea însă, statul nostru trebuie să facă ceva pentru a păstra vie tradiția în cauză. Pentru că pe lista UNESCO nu se acceptă decât elemente de cultură tradițională care sunt vii, nu poți să vii acolo cu niște obiceiuri sau tradiții care au dispărut demult. Este împotriva sensului convenției UNESCO acest lucru.
Peste 50 de ani vor mai rezista meșteșugurile tradiționale? Ce vor spune despre noi locuitorii țării când vor privi în urmă, la ce am tezaurizat noi?
Va rezista cultura populară. E foarte greu să facem un exercițiu de imaginație, să ne închipuim anume ce va mai rămâne din creația generațiilor de astăzi. Pentru că în momentul de față în fiecare gospodărie țărănească din România există cel puțin un obiect fabricat în China, dacă nu mult mai multe, și ele au intrat deja în inventarul gospodăriilor românești, ca atare vor trebui colecționate la un moment dat și acestea, deși ele nu constituie o prioritate pentru noi. Noi avem încă de colecționat obiecte tradiționale autentice românești, dar imaginea pe care o vor avea românii peste 50 de ani despre satul de astăzi din România va fi una falsă, dacă ne vom mărgini la vârfuri de serie. Evident că suntem obligați să colecționăm ceea ce este mai valoros, dar există mulți antropologi care spun că a colecționa în muzee doar aceste obiecte ar induce o impresie falsă asupra perioadei analizate. Avem însă niște priorități și niște limitări severe financiare. Datoria noastră este aceea de a colecționa, în primul rând, aceste obiecte care dispar și care sunt cele vechi, care sunt în pericol de distrugere fizică, întâi pe acestea trebuie să le colecționăm și, dacă vom avea posibilitatea, vom colecționa și altele, o să vedem, nu știu dacă vom avea spațiu să depozităm, deocamdată nu avem așa ceva.
Care va fi influența depopulării satelor asupra tradițiilor populare?
Primul val a fost unul forțat. Oamenii au fost luați din mediul rural și trimiși la oraș. În momentul de față, este un val de depopulare, ca să spun așa, benevol, oamenii pleacă pentru că vor ei să plece din sat, pentru că nu mai au perspective economice de supraviețuire acolo.
Mai sunt continuatori ai tradiției populare la sate?
Sunt foarte puțini oamenii aceștia și, dacă nu beneficiază de o susținere din partea statului, nu vor avea cui să lase moștenire un meșteșug tradițional. Asta însemnând că ar trebui să ne propunem ca țară o strategie de susținere a artei populare. Am încercat de vreo 15 ani și nu am reușit, nici până acum, să creăm marca tradițională, să acordăm subvenții acestor oameni, așa cum statele europene acordă subvenții în anumite situații pentru anumite produse industriale, ca să reziste într-o competiție internațională, chiar dacă, moral vorbind, lucrul ăsta nu pare a fi acceptat la nivelul Uniunii Europene. În realitate, există întotdeauna niște portițe. Cam așa trebuie să sprijine statul, prin susținerea meseriilor, prin finanțări și subvenții, prin strategii. Trebuie să spun că, legal vorbind, statul are puterea să facă acest lucru, pentru că la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește patrimoniul cultural național rămâne la latitudiea fiecărui stat membru să adopte ce măsuri crede de cuviință pentru protejarea patrimoniului propriu. Nu există niciun fel de incompatibilitate între această măsură a protejării patrimoniului propriu și tratatul Uniunii Europene. Și când vorbim despre patrimoniu, nu vorbim numai despre patrimoniul material, pentru că oamenii înțeleg că statul are o datorie să sprijine, să spunem, restaurarea monumentelor istorice sau să sprijine restaurarea bunurilor culturale care sunt colecționate în muzee, dar din patrimoniul cultural face parte și patrimoniul cultural imaterial, și pe acesta nu-l poți sprijini decât sprijinindu-i în mod efectiv pe oamenii care sunt purtătorii acestui patrimoniu cultural imaterial, iar aceștia sunt niște oameni vii care duc mai departe un meșteșug de la o generație la alta, pe aceștia trebuie să îi sprijinim.