Băncile europene
Ediția tipărită | Lideri – 6 aprilie 2019
EXISTĂ OARE VREUN spectacol mai lamentabil în afacerile globale decât acela al băncilor europene? La un deceniu după criză, ele bâjbâie într-o ceață a proastei performanțe, a defetismului și a complezenței. Acțiunile băncilor europene s-au prăbușit cu 22% în ultimele 12 luni. Deutsche Bank și Commerzbank poartă negocieri pentru fuzionare cu toată priceperea și claritatea de scop a negociatorilor pe Brexit ai Marii Britanii. Două bănci nordice, Danske Bank și Swedbank, sunt implicate într-un uriaș scandal de spălare de bani. Industria nu furnizează decât un randament minuscul al capitalului propriu, de 6,5%, iar investitorii consideră că reprezintă mai puțin decât valoarea sa de lichidare. În mod uimitor, multe bănci și mulți legiuitori europeni s-au resemnat în privința acestei stări de lucruri. De fapt, este un pericol pentru investitori și pentru economia în dezechilibru a Europei.
Băncile prezintă două scuze, ambele fiind, în mare parte, prostii. Una este că nu e vina lor. Spre deosebire de America, unde băncile au un randament al capitalului propriu de 12%, Europa nu are randamente puternic pozitive la obligațiunile guvernamentale sau o rezervă de profituri ale băncilor de investiții ca aceea de pe Wall Street sau o piață internă vastă, integrată. Toate acestea sunt adevărate, dar băncile europene au fost lamentabil de lente în a-și reduce costurile, ceea ce este pe deplin sub controlul lor. Ca o regulă simplă, general valabilă, băncile eficiente raportează randamente cost-venit sub 50%. Totuși, aproape trei sferturi din băncile europene au randamente pozitive, de peste 60%. La ordinea zilei sunt proprietățile redundante, tehnologia ineficientă și beneficiile umflate pentru directori.
A doua scuză a băncilor este că profitabilitatea lor mizerabilă nu contează, de fapt. Rezervele lor de capital au fost consolidate, susțin ele, așa că de ce ar trebui să le pese celor care reglementează și contribuabililor de rezultatele financiare? Dar acționarii, sugerează băncile, au învățat să trăiască cu gândul că băncile europene sunt incapabile să dea randamente de 10%, aceasta fiind rata minimă pe care o cer investitorii de la băncile americane și majoritatea celorlalte sectoare.
Și acestea sunt aiureli. Profiturile contează, realmente, pentru că fac ca băncile să fie mai sigure: ele pot fi folosite pentru a absorbi costurile datoriilor neperformante sau pentru a reconstrui rezerve de capital atunci când lovește recesiunea. Evaluările slabe arată că, departe de a tolera băncile europene, majoritatea investitorilor le evită. Drept rezultat, multe bănci, inclusiv Deutsche, au prea puțini acționari instituționali pe termen lung de primă mână care să fie pregătiți să îi tragă la răspundere pe managerii cronic incompetenți. Și atunci când va veni următoarea recesiune, iar băncile vor avea nevoie să strângă capital, ce investitor ar fi suficient de nebun să dea și mai mulți bani unor firme care nu consideră că alocarea profitabilă a resurselor este una dintre responsabilitățile lor?
În loc să accepte această situație lamentabilă, băncile europene trebuie să facă două lucruri. Întâi, să îmbrățișeze o conduită de eficiență și digitizare. Costurile scad cu o rată anuală de circa 4, potrivit analiștilor de la UBS. Asta nu este suficient. Pe măsură ce consumatorii trec la desfășurarea activităților bancare pe telefon, sunt mari oportunități de reducere a cheltuielilor OT tradiționale, precum și cheltuielile pe back-office și pe sucursale. Lloyds din Marea Britanie a redus raportul costuri-venituri la 49% și speră să ajungă la aproape 40% în 2020. Ramura digitală germană a ING, banca olandeză, are un randament al capitalului propriu de peste 20% într-o țară care se presupune a fi cimitirul bancherilor. Dacă alte bănci nu vor face asta, ele se vor trezi curând că au pierdut cota de piață în favoarea noii finanțe digitale și a concurenților de plăți – atât a firmelor fin-tech, cât și a uriașilor din Silicon Valley precum Amazon – care pot opera la o fracțiune din costurile lor, și care își tratează clienții mai bine.
În al doilea rând, băncile trebuie să facă un efort de consolidare. Realitatea din America și Asia sugerează că dimensiunea devine un avantaj mai mare în sistemul bancar decât a fost vreodată, permițând realizarea unor investiții uriașe în platforme de tehnologie și analiză de date. Europa are prea multe bănci – 48 de firme sunt considerate suficient de importante pentru a fi supuse la „teste de stres” periodice. Băncile se plâng că motivul îl reprezintă faptul că Europa și-a armonizat regulile și reglementările. Dar asta este doar jumătate din poveste. Majoritatea băncilor mari nu vor să își cedeze independența, iar șefilor lor le place statutul pe care li-l conferă faptul de a conduce o mare bancă. Iar eșecul băncilor în a-și face ordine în propria casă rezidă în aceea că investitorii se îndoiesc că managerii pot să se ocupe de integrarea a două firme mari.
Băncile europene au în față două căi. Cea pe care sunt acum promite instabilitate financiară și economică atunci când va lovi următoarea recesiune, precum și un declin pe termen lung. Cealaltă cale constă în a se pregăti pentru epoca digitală și de a se supune unor rigori financiare pe care băncile americane și aproape toate celelalte industrii le acceptă ca pe un fapt de viață. Nu ar trebui ca decizia să fie una grea.
Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Tărâmul morților vii”
