România neputincioasă

351
5 minute de lectură

România este o țară din ce în ce mai neputincioasă. Avem multe dovezi la îndemână pentru a susține această concluzie. Nu mai suntem capabili să construim autostrăzi, nemaicontrolând o tehnologie de mijlocul secolului 20. Nu putem controla o chestiune veterinară de genul pestei porcine africane, deși măsurile necesare nu cer decât o bună și timpurie organizare, avertismentele către noi pe acest subiect având o vechime de trei ani. Din cauza unei proaste mentalități, opacă la știință, dar cu deschidere spre tot felul de „vrăjitorii”, suntem țara europeană cu cel mai mare număr de bolnavi de rujeolă. Din cauza unei atitudini ce le poate fi imputată în întregime, au ajuns românii să moară cu zile, pierzând bătălia cu o boală ce fusese „răpusă” de progresele științifice ale secolului 20. Suntem țara cu cel mai mare dispreț pentru cercetare științifică și, ca atare, cu cel mai mic buget alocat pentru o activitate atât de importantă, singura de altfel producătoare de cunoaștere. Când alte state, mari, dar și multe mici, se află angajate într-o importantă competiție pentru construcția societății bazată pe cunoaștere, făcând din inteligență materia primă cea mai importantă, în România, în politica sa internă, deci și în societate, prostia este materia primă. Și nu numai. Actuala neputință a României, manifestată pe mai toate planurile, se datorează unor boli sociale acumulate în timp, netratate corespunzător, cu puternice rădăcini istorice: prostia, lăcomia, minciuna și violența internă. De aceea și pierdem bătălia pentru modernizarea României, pentru că pierdem, rând pe rând, bătăliile pentru cunoaștere, cinste, adevăr și pace socială.

Încă din faza de formare a statului român modern, lupta cu prostia, adică cu nivelul scăzut de educație, cu lipsa de viziune și de ambiție, a reprezentat principala bătălie. „Calpacile îngreuiau capul. Condițiile istorice ne-au orientalizat, de aceea rămăsesem în urma civilizației”, constata trist Alecu Russo la jumătatea secolului 19. Prin contactul direct cu Europa, pașoptiștii au înțeles că un țăran nu poate fi transformat în cetățean decât prin educație, de aceea au creat, pe model francez, corpul învățătorilor. Deșteptarea națională nu se putea face fără evoluție culturală, de aceea românii, în primul rând cei transilvăneni, au făcut din școală principala instituție a României moderne. În viziunea lor, „Deșteaptă-te, române” a însemnat întotdeauna și „Fi, române, inteligent”. Și când te uiți la calitatea elitei intelectuale din anii ’30 realizezi că soluția utilizării școlii ca principală instituție națională a fost corectă și, deci, salvatoare.

Din păcate, prin instaurarea forțată a comunismului, pentru ocupantul străin, prostia a devenit mai prețioasă decât educația. Un nivel scăzut de educație garanta obediența celui guvernat și asigura liniștea necesară transformării sociale a unei Românii occidentalizate de sincronizarea cu Vestul. Iar prostia a fost elementul de forță al regimului comunist atât în anii ’50, simbolice fiind în acest sens facultățile muncitorești, cât și în anii ’80. Temându-se de schimbările deja survenite în lagărul comunist, începând cu 1981, Ceaușescu remuncitorizează aparatul de partid și de stat, inclusiv zona de securitate națională. Pentru a fi acceptat la Băneasa, la școala fostei Securități, trebuia să ai minim trei ani de producție. Nu trei ani de școală, ci trei ani de fabrică sau uzină. Liceele teoretice au fost transformate în licee industriale, accesul la doctorat se făcea doar cu aprobarea secretarului de partid pe oraș sau județ, se desființează ramuri universitare vitale precum sociologia. Când tot Occidentul, în anii ’80, face pasul spre societatea informațională, pentru comuniștii români, educația și accesul liber la informație reprezentau pericole ideologice.

În anii ’80 avem rădăcinile imposturii academice de astăzi. Chiar dacă regimul comunist a căzut, liniile doi și trei din PCR, dar și din aparatul de stat au „salvat” prostia ca principal criteriu de organizare socială. Pentru a putea fi controlați, pentru a fi în continuare obedienți, mai ales într-o epocă de mari schimbări politice și sociale, oamenii trebuiau în continuare „prostiți”. Pe toate căile. „Nu mințiți poporul cu televizorul” s-a strigat din prima clipă a manifestației mamut din Piața Universității, din mai-iunie 1990. Și și atunci, ca și astăzi, prin violență, s- a asigurat victoria prostiei, a mediocrității asupra conștiinței dezvoltate, asupra omului inteligent. Pentru că mediocritatea nu suportă să-i fie contestat monopolul pe putere și rolul social principal. Și din ce în ce mai des reacția ei la contestare va fi una violentă, la scară mai mică, prin marginalizare sau înlăturare din funcții și, la scara mai mare, prin utilizarea violenței pe care, în mod legitim, statul o deține. Celor care încă mai au îndoieli le recomand să vizioneze prea multele clipuri video în care, în ultimele luni, polițiști sau jandarmi îi apostrofează abuziv, chiar îi agresează fizic pe cei care se implică civic în campanii de genul „Fără penali în politică”.

În următoarele numere ale revistei Reporter Global ne vom apleca și asupra celorlalte trei boli sociale menționate la începutul acestui articol, lăcomia, minciuna și violența.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele