Vestea bună după referendumul de sâmbătă și duminică este că discursul urii și al fricii nu mișcă masele așa cum promotorii lui s-ar fi așteptat. Și cum s-ar fi așteptat chiar mulți comentatori din țară (printre care și subsemnatul) sau din străinătate. În zilele premergătoare alegerilor, publicații internaționale de renume, cum ar fi Financial Times sau Politico, vedeau România ca și alunecată direct în brațele iliberalismului.

Totuși, societatea românească s-a dovedit a fi cu mult mai diversă și mai sofisticată decât și-au imaginat propagandiștii referendumului și chiar în comparație cu altele din regiune.

Apropierea de Occident, un fenomen continuu timp de aproape trei decenii, a prins rădăcini, a creat o pătură socială cu solide convingeri europene, care a internalizat principiile societății deschise. România a dezvoltat o societate civilă puternică și dinamică. Fără toate acestea, ar fi de neimaginat rezultatul referendumului de sâmbătă și duminică.

Se poate presupune că derapajele antieuropene vânturate de câțiva exaltați, în zilele premergătoare consultării, n-au făcut decât să dăuneze „cauzei”. Legarea unui eventual succes al referendumului de „Roexit” mai degrabă a avut darul să sperie. Fie ei drept credincioși ortodocși sau adversari ai căsătoriilor gay, românii rămân, orice ar fi, proeuropeni. Spre deosebire de propagandiștii Kremlinului, ei văd în Uniunea Europeană mult mai mult decât o sursă a depravării. Și, nu, absenteismul nu a fost un vot de blam împotriva Bisericii, cu atât mai puțin unul anticreștin, așa cum au pretins mulți susținători ai cauzei CpF. A fost, într-o anumită proporție, un vot împotriva implicării politice a Bisericii.

Aici, Biserica Ortodoxă are a-și face propriul examen de conștiință. Înalta ierarhie ar trebui nu doar să se supere pe faptul că mulți preoți de la bază au susținut referendumul doar formal, din gură – să ne fie cu iertare comparația – exact așa cum activiștii comuniști își expuneau lecția de învățământ politic. Înalții ierarhi ar trebui să se întrebe și de ce se întâmplă asta. Oare pentru că truditorii de la bază se simt cumva copleșiți de „targeturile” financiare impuse de sus? Oare pur și simplu au văzut în această nouă cerință doar o corvoadă în plus, de care s-au achitat și ei așa, doar ca să nu se spună că n-au făcut nimic?

În fine, Biserica Ortodoxă ar trebui să se întrebe serios cum se face că nu reușește să răspundă în mod adecvat preocupărilor spirituale ale unui mare număr de români moderni, europeni, dinamici și care nu doresc să se îndepărteze de credință, dar au sentimentul că Biserica s-a îndepărtat de ei. De ce oare tragedia de la clubul Colectiv nu a putut fi momentul de cotitură în abordarea Bisericii?

Oamenii așteaptă altceva de la politică, nu impregnarea ei de idei religioase. Ei așteaptă politici sociale, așteaptă politici care să reducă diferențele colosale dintre regiuni, dintre urban și rural. Așteaptă școli, spitale, infrastructură. Și, da, așteaptă adevărate politici pentru susținerea familiilor, pentru ca tinerii să fie interesați să rămână în țară, să-și întemeieze familii și să aibă copii.

Ar fi însă o greșeală să punem eșecul referendumului doar pe succesul activismului civic îndreptat către boicot. Există și un segment social important care participă la exercițiul democratic al alegerilor doar dacă i se oferă la schimb ceva concret, de la mici și bere până la ajutorul social.

Mulți dintre cei aflați în această categorie nu au fost sâmbătă și duminică la vot. E clar că, în rural și urbanul mic, activiștii politici locali n-au fost interesați să se implice. Aceasta este o mare problemă pentru democrație deoarece, să fim convinși, mașinăria infernală va demara la „adevăratele alegeri”, locale, parlamentare și prezidențiale.

Referendumul a picat și, odată cu el, procedura de modificare a Constituției. Dar CpF nu pleacă nicăieri. Demersul lor a luat, totuși, peste 3 milioane de voturi, ceea ce nu e deloc puțin. Așa cum era de așteptat, CpF s-a întors imediat împotriva marilor partide, care altfel i-au fost partenere în promovarea și susținerea referendumului.

Era de așteptat. Și, la fel, să ne așteptăm la continuarea atacurilor. CpF va lovi partidele acolo unde sunt mai vulnerabile, la integritate și la moralitate. Și aceasta, pe măsură ce o aripă politică a organizației este pe cale să se coaguleze. Oastea pare eterogenă, cu creștin-democrați sinceri, preocupați de criza valorilor tradiționale, cu conservatori duri, cu antieuropeni de filiație americană și admiratori fervenți ai lui Donald Trump ori Steve Bannon (neoprotestanți sau nu), naționaliști sinceri, dacopați, legionari, ortodoxiști de factură pro-Kremlin sau nu.

Cu toții se pot uni pentru a susține un obiectiv punctual, cum a fost amendarea Constituției. Vom vedea în ce măsură vor putea constitui aceștia o mișcare amplă și coerentă, organizată și care să propună politici pentru toți.

Tentația de a da o formă politică mișcării care a inițiat schimbarea Constituției există. Și, în definitiv, nu ar fi prima formulă de acest gen care să aibă succes politic mizând pe emoție, și nu pe rațiune. Italia ar fi exemplul cel mai apropiat, în spațiu și timp.

Referendumul nu a trimis România în văgăuna iliberală. Dar lupta pentru valorile europene continuă.