Românii își doresc proprietăți, fiindcă n-au încredere în clasa politică

94
5 minute de lectură
Foto: pixabay

Pe zi ce trece, tot mai mulți autori descoperă că românii sunt într-un procentaj de peste 90% proprietarii imobilelor în care locuiesc, lituanienii, ungurii și polonezii în proporție de mai bine de 80%, față de elvețieni și nemți, plasați la 40-50%, sau de francezi, britanici și americani – cu 60%.

Poate că aceste informații merită nu doar menționate, ci și analizate, fiindcă se vede că locuitorii țărilor emergente au o dorință mare de a deține imobile, în comparație cu aceia ai statelor dezvoltate.

Diferența e dată de stabilitate, care are legătură cu mediul de afaceri. În țările în curs de dezvoltare, de la România și până la Polonia, oamenii percep că au câștigat lupta cu impredictibilitatea mediului economic când au reușit să aibă un acoperiș deasupra capului. Pentru ei, acesta e sfârșitul istoriei, despre care a scris Francis Fukuyama Summum-ul capitalismului. În schimb, pe elvețieni sau americani nu-i deranjează să stea cu chirie. În economiile lor e o mare cantitate de capital investită pe locuitor și administrarea societății e sinergică, ceea ce le permite oamenilor să-și găsească mereu de lucru.

La aceasta contribuie și jobul, care nu e același vreme de 30 de ani, după cum se întâmplă în Statele Unite, unde mobilitatea forței de muncă face ca în multe cazuri decizia de a achiziționa o locuință să apară abia după retragerea din activitate.

Și într-adevăr e o problemă de mentalitate. A-ți bloca timp de 20-30 de ani o bună parte din venituri într-o casă este ceva ce ar trebui să facă în proporție covârșitoare investitorii de meserie, nu oamenii obișnuiți, care nu fac decât să locuiască în apartamentele cumpărate pe datorie. Aceștia ar trebui să stea cu chirie. Nu doar că nu e nicio rușine: e o decizie extrem de logică din punct de vedere economic, ce poate „hrăni” piața de capital și, implicit, bunăstarea.

Iar elvețienii, când renunță să mai stea cu chirie, când decid să se împrumute în moneda care a făcut victime în România, sunt conștienți că acela care a contractat un credit ipotecar a făcut-o să-și cumpere casă, nu ciocolată. La un credit ipotecar, ratele se întind pe două-trei decenii. E o mare responsabilitate și, de ce să n-o recunoaștem, o mare povară. Cei care se înhamă la ea trebuie sau ar trebui să o facă conștienți de dimensiunile ei și de riscurile implicate. Și aici nu e vorba doar de riscul valutar sau de cel de dobândă.

Poate că n-am înțeles eu bine, dar atunci când contractezi un credit de la bancă, starea firească e să nu ajungi după aceea, când din diverse cauze nu mai poți plăti rata la bancă, să ceri să fii salvat de stat și de bănci, adică de contribuabili și de cei care economisesc.

Cu încă o precizare de făcut. Atunci când discutăm de standard de viață, e bine de adăugat că o populație în creștere la nivel global se găsește – în lipsa barierelor investiționale – într-o relație directă cu scumpirea locuințelor, în situația unui apetit mai mare pentru imobile. De aceea e necesar ca majorarea din real estate să fie compensată de ieftinirea bunurilor de larg consum și de folosință îndelungată, ca să se mențină nivelul de trai.

E greu de zis dacă se va ajunge la asta, dar e bine de văzut cum stăm. Motiv pentru care n-ar mai trebui să ne prevalăm de ideea că imobilele au funcție duală de cheltuială și de investiție, și să fie incluse în coșul de consum, pe baza căruia se determină inflația, mai ales în țări ca România, în care 90% sunt proprietarii caselor în care locuiesc.

În coș apar, e drept, chiriile, prilej cu care merită menționat că sunt puține locuințe de închiriat și ponderea chiriilor e redusă în coș pentru că, adesea, bunicii, părinții și copiii împart același spațiu deținut de primii.

Cu siguranță însă nu se văd în coș cheltuielile cu amortizarea locuinței achiziționate sau cu ratele de credit ipotecar. Acestea sunt importante ca să dea informații privind standardul de viață și inflația, fiindcă indicatorii statistici contează atât timp cât reflectă cu acuratețe realitatea și nu când sunt utilizați ca să se mai bifeze încă un „succes” politic.

Această perspectivă explică de ce tinerii își doresc salarii mai mari decât sunt dispuși să le dea patronii. Tocmai pentru că angajatorii își fac calcule pornind de la datele statistice, iar angajații de la ceea ce simt. Se pare că o reconciliere între statistică și realitate e un obiectiv important pentru ca salariații și antreprenorii să plece de la aceeași bază de calcul. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele