Șeful Shell spune unele adevăruri grele despre petrol și schimbarea climatică

Performanța în echilibristică a lui Ben van Beurden

187
7 minute de lectură

Schumpeter

CÂND BEN VAN BEURDEN era copil, în Olanda, una dintre sarcinile sale era să umple găleata cu cărbune. Era o sarcină ingrată – mai ales pe vremea rea, când trebuia să iasă din casă, la remiza din spatele grădinii. „Încă simt umezeala și frigul pătrunzător care mi se lipeau de picioare”, a povestit el în fața unui public de olandezi, anul trecut. Ura soba cu cărbuni, pentru că trebuia să se spele lângă ea. Ura cârpa de spălat, pentru că nu rămânea caldă destul de mult timp. Dar asta i-a dat o lecție rece, dură, despre importanța energiei.

Van Beurden, șeful Royal Dutch Shell, cea de-a doua companie petrolieră din lume ca mărime listată la bursă, nu este primul director bine plătit care povestește despre greutățile sale din tinerețe. Povestea sa devine emoționantă însă pentru ceea ce avea să urmeze. În anii ʼ60, marele câmp de la Groningen, din Olanda, a dat gaz natural pentru țară pentru prima dată. Găleata cu cărbuni și cârpa rece de spălat au fost înlocuite de dușul cald și de progres pentru întreaga familie.

În zilele acestea de îngrijorare despre încălzirea globală, se  produce altă tranziție în domeniul energiei: de la combustibilii fosili, la energia curată. Dintre toți giganții din domeniul petrolier, încercările lui Shell de a conduce această tranziție sub van Beurden sunt cele mai ciudate. În 2016, firma a cheltuit 52 de miliarde de dolari pe BG Group, devenind cel mai mare producător de gaz listat la bursă. Importanța petrolului în activitățile sale a scăzut; măsurate în ani de producție, rezervele sale sunt mai mici decât cele ale omologilor occidentali – ExxonMobil, BP, Total și Chevron. Shell este mai curajoasă decât rivalii săi în a prognoza o cerere globală uriașă pentru energie curată în următorii 30 de ani. Și este singura firmă care leagă salariul directorului de progresul în reducerea emisiilor în toate operațiile sale, inclusiv de vânzarea de produse, precum petrolul – sursa celor mai mari emisii din industrie.

Cu alte cuvinte, în ciuda cinismului cu care firmele petroliere își „spală verde” calea prin tranziția energetică, eforturile lui Shell ar trebui luate în serios. Dar în ce măsură? În ciuda urgenței de a aborda schimbarea climatică, van Beurden nu are nicio intenție să se angajeze în direcția unui viitor post-carbon, și avertizează că Shell nu trebuie să riște prea mult. Pentru a explica de ce, el enumeră o serie de adevăruri dure.

Primul este despre afacerile în sine. Shell poate să se teamă, în mod justificat, că se află de partea nefastă a istoriei când vine vorba de schimbarea climatică. Dar firma are nevoie de sprijinul acționarilor pentru a se mișca în direcția potrivită. Deși unii investitori stabilesc încălzirea globală ca prioritate, majoritatea se bucură încă de profiturile de peste 10% pe care le generează Shell pe capitalul folosit în proiecte mari și riscante, cum sunt sondele petroliere și rafinăriile. Ei se tem de activități legate de energia mai curată, cum este electricitatea, unde Shell a făcut primii săi pași, acum; profiturile sunt mai stabile, dar mici (să zicem, de 4%). Proiectele de energie nouă, cum sunt hidrogenul și biocombustibilii sunt considerate niște găuri negre financiare. Așa că Shell trebuie să își atragă investitorii cu un mix de bani lichizi și investiții prudente.

Banii lichizi vin din activitățile tradiționale ale Shell, petrolul și gazele upstream, și produsele chimice și petroliere, downstream. Luna trecută, firma a anunțat un plan de a le returna investitorilor 125 de miliarde de dolari – reprezentând cam jumătate din valoarea sa de piață – prin dividende și răscumpărări de acțiuni, din 2021, până în 2025. Unii analiști se tem că ar putea plănui să își epuizeze rezervele de hidrocarburi pentru a ține în funcțiune mașina de făcut bani. Shell insistă că nu este așa; ea a încercat să îi liniștească pe critici prin alocarea celei mai mari părți a bugetului său anual de cheltuieli de capital, de 30 de miliarde de dolari pe următorii cinci ani, pe proiecte legate de combustibili fosili. În ce privește prudența, ea doar va spori cheltuielile pe activitățile incipiente legate de electricitate dacă va putea să arate că profiturile se apropie de cele din petrol și gaz. Investitorii care vor strategii mai ambițioase legate de schimbarea climatică nu au decât să își pună banii în companii clean-tech (care folosesc tehnologii avansate și curate din punct de vedere energetic).

Următorul subiect dur este piața pentru energie. Cererea de cărbune și petrol poate că a atins un maxim în Occident. Dar, ca și tânărul van Beurden, multe țări sărace încă nu au rezerve disponibile de combustibil și visează la modernizarea pe care o aduce energia. Shell vede o mare oportunitate în înlocuirea biomasei și a cărbunelui cu gaz și surse de energie mai curate în lumea în curs de dezvoltare. Grație populațiilor și a veniturilor în creștere de acolo, cererea globală de energie va rămâne, probabil, mare în deceniile următoare. Mai puțin liniștitor, asta explică și de ce Shell își stabilește ținte unitare, și nu agregate, pentru reducerea amprentei de carbon: ea țintește ca, până în 2050, să înjumătățească emisiile per unitatea de energie pe care o produce, în loc să reducă emisiile brusc. Așa că, dacă cererea de energie va crește în continuare, acest angajament va constrânge activitățile Shell mult mai puțin decât pare, cu beneficii mai mici pentru planetă.

Van Beurden justifica acest lucru cu o a treia lecție dură: lumea are o responsabilitate reciprocă de a aborda schimbarea climatică. Chiar dacă toate marile companii petroliere occidentale s-ar decide să nu mai pompeze petrol și gaz pentru a reduce emisiile, producția globală s-ar reduce doar cu 10%; companiile petroliere de stat din China, Rusia, Golf și din alte părți ar putea să acopere deficitul. Există și surse cumulative de emisii de carbon. Shell, de pildă, vinde mult mai multe produse petroliere prin cele 44.000 de stații de benzină ale sale decât rafinează. Cine poartă responsabilitatea pentru reducerea amprentei de carbon a acelor produse? Shell, companiile car au pompat petrolul, producătorii auto ale căror motoare ard combustibilul sau oamenii care conduc vehiculele? Răspunsul este, probabil, o combinație a tuturor acestora.

Vrea cineva un duș rece?

Dacă am da vina pentru încălzirea globală doar pe industria petrolieră ar însemna să simplificăm prea mult problema emisiilor. E drept, companiile, precum Shell, ar fi putut fi mai deschise în privința riscurilor provenite din încălzirea globală, și uneori ele fac lobby împotriva măsurilor de reducere a emisiilor. Dar toată lumea poartă responsabilitatea. Asta include alte industrii mari consumatoare de combustibil; guvernele, pentru că nu au reușit să explice nevoia de taxe pe poluare și să găsească modalități pentru captarea și înmagazinarea carbonului; și societatea, în mare, pentru dependența ei totală de combustibilii fosili. Limbajul simplu al lui van Beurden nu va câștiga adepți printre cei hotărâți să descrie compania ca pe un răufăcător de pantomimă. Dar toată lumea ar trebui să se uite lung și adânc în oglindă pentru a înțelege cât de mare este nevoia de a-și schimba obiceiurile pentru a reduce cererea de combustibili fosili. O cârpă de spălat rece și udă ar fi de folos.

Acest articol a apărut în secțiunea Afaceri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Performanța de echilibristică a lui Ben van Beurden”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele