Spania și Catalonia se îndreaptă spre o fundătură

87
7 minute de lectură

Jumătate vor să plece, jumătate vor să rămână. A-i asmuți pe unii împotriva altora poate fi o tactică bună pentru politicieni în căutare de voturi. Doar că nu duce nicăieri. Iar problema este că nimeni nu oferă altceva.

Foto: Agerpres / EPA

Susținătorii independenței catalane și adepții rămânerii în statul spaniol au ajuns la faza demonstrației de forță în stradă. Săptămâna trecută, ei au inundat bulevardele Barcelonei. Au fost 350.000 de separatiști sâmbătă și 400.000 de loialiști duminică, dacă este să ne luăm după cifrele furnizate de fiecare dintre organizațiile care au chemat la proteste.

Comentatorii europeni sunt aproape unanimi în a aprecia că protestele care au venit după pronunțarea condamnărilor nu fac decât să divizeze și mai mult societatea. Frustrările se acumulează de ambele părți și nimeni nu pare capabil să caute o soluție politică.

Nemulțumiri vechi

În rândurile susținătorilor independenței domnește un profund sentiment de nedreptate.

Odată cu instaurarea democrației, după moartea lui Franco, în 1975, noua Constituție a permis autonomiile regionale. Catalanii sunt nemulțumiți, printre altele, că plătesc prea mult pentru guvernul central în raport cu ceea ce produc și primesc înapoi. Așa că ei și-au dorit din ce în ce mai multă autonomie, pe măsura dezvoltării impetuoase a regiunii. În 2005-2006, majoritatea de stânga de la Madrid a votat un nou statut, care conferea provinciei o gamă mai largă de competențe. Dar dreapta populară nu a acceptat și a sesizat Curtea Constituțională, care a desființat noul statut, în 2010.

Aceasta a dus la acumularea frustrărilor în provincie și a suflat în pânzele adepților soluției radicale. Fenomenul s-a accentuat odată cu criza financiară din 2008, care nu doar că a pus sub semnul întrebării „miracolul spaniol”, dar a scos în evidență și o serie de scandaluri politico-financiare legate de puterea centrală de la Madrid. Astfel că, în bogata regiune spaniolă, și-a făcut loc, încetul cu încetul, ideea construirii unei țări noi, mai mici, dar mai curate, cu o administrație mai eficientă și mai transparentă și cu mai puțină corupție.

Marginali pe scena politică până atunci, adepții independenței au devenit majoritari în adunarea parlamentară regională și au pregătit referendumul din 2017, pe care îl vedeau ca pe momentul decisiv al desprinderii de Spania.

Dar noi frustrări s-au acumulat după referendumul de acum doi ani, declarat ilegal și marcat de intervenția brutală a forțelor de poliție. Votul a fost covârșitor pro-independență (90%), dar partidele de opoziție au boicotat consultarea și există numeroase semne de întrebare legate de corectitudinea desfășurării referendumului și de rata reală de participare.

După toate acestea, a venit condamnarea liderilor mișcării pro-independență de către tribunalul din Madrid, urmată de noi proteste de stradă.

Nu doar fotbal

Suporterii independenței amintesc și de teroarea franchistă. Războiul civil spaniol s-a încheiat, într-adevăr, în 1939, în mod simbolic, cu căderea Barcelonei, apărată eroic de republicanii de stânga. Franco a fost un susținător acerb al unității spaniole. El i-a reprimat fără milă pe toți cei care considera el că ar putea amenința unitatea Spaniei, pe toți cei care îndrăzneau să afișeze cel mai mic semn de naționalism catalan.

În această poveste, clubul FC Barcelona rămâne un simbol foarte puternic. Se spune că, în timpul regimului franchist (1939-1975), stadionul Nou Camp devenise un centru al rezistenței catalane în fața opresiunii Madridului. De aici și încărcătura deosebită a lui „Il Classico”, meciul care opune pe FC Barcelona lui Real Madrid, echipă considerată favorita lui Franco. Din cauza masivelor proteste de stradă, partida care trebuia să aibă loc pe 26 octombrie a fost amânată. Și nici măcar nu se știe dacă se va mai putea juca în Barcelona. „Mas que un club” , este deviza celor de la FC Barcelona. „Mai mult decât un club”.

Foto: Agerpres / EPA

Un Franco pentru fiecare

Astăzi, cei mai înfierbântați dintre secesioniști pun semnul echivalenței între Spania zilelor noastre și dictatura lui Franco. Sâmbăta trecută, au avut loc ciocniri între manifestanții pro-independență și forțele de poliție. Acestea au răspuns după ce demonstranții le-au atacat cu sticle și diverse alte proiectile. „Voi sunteți fiii lui Franco!”, au strigat partizanii independenței în timpul confruntărilor.

Referirea la Franco este o mare exagerare, spun, de partea lor, adepții unității țării. Teroarea lui Franco s-a extins, de fapt, asupra întregii Spanii, nu doar asupra Cataloniei. Recenta deshumare a rămășițelor dictatorului spaniol din ansamblul monumental „Valea celor Căzuți” și reînhumarea lor într-un cimitir din Madrid, ca urmare a acțiunilor guvernului de centru-stânga, arată că teroarea a fost resimțită pe tot teritoriul spaniol și nu doar în regiunea de nord. Este, desigur, și un semnal adresat direct separatiștilor.

Aceștia nu fac decât să pozeze în eterne victime și accentuează diviziunile, câtă vreme independența n-a fost niciodată cerută de o majoritate, spun adepții rămânerii în cadrul Spaniei.

Problema cu Europa

Secesiunea înseamnă ieșirea din Uniunea Europeană și pierderea tuturor avantajelor care au făcut din Spania țara care este astăzi. Dezvoltarea Cataloniei nu poate fi ruptă de cea a întregii Spanii, după aderarea la Uniunea Europeană, în 1986.

Liderii separatiști au pretins mereu că au un plan pentru a menține Catalonia independentă în Uniunea Europeană, dar nu au furnizat vreo dovadă în acest sens. Iar poziția exprimată de Bruxelles a fost clară: secesiunea înseamnă exit.

Cât despre o eventuală renegociere a aderării de către noul stat independent, și aici ar fi o problemă insurmontabilă. Deschiderea negocierilor și apoi aderarea au nevoie de acceptul tuturor membrilor, deci este cert că Spania se va opune. Și probabil n-ar fi singura, alte state membre care se confruntă cu mișcări autonomiste sau separatiste ar putea proceda la fel.

Toate acestea se petrec în plină campanie pentru alegerile generale din 10 noiembrie. Și cine câștigă, de pe urma crizei? Vox, partidul ultranaționalist care mizează la rându-i pe diviziune, speră să capitalizeze sentimentele anticatalane. Cei de la Vox cer un răspuns și mai dur la pretențiile catalanilor. Asta este, desigur, o veste proastă pentru adepții independenței. Cu Vox în prim-planul scenei politice, șansele unei reglementări politice scad vizibil.

Nu-i poți împăca

După cum reamintesc jurnaliștii spanioli, un sondaj publicat în iulie în Catalonia arăta că 44% dintre locuitori sprijină independența, iar 48% sunt împotrivă.

Cu opțiuni atât de echilibrate într-o chestiune fundamentală, cum este cea a apartenenței sau nu la Spania, orice decizie este greu de luat, pentru că va nemulțumi profund aproape jumătate din societate. În 2017, un referendum organizat de autoritățile locale pro-independență a fost declarat ilegal.

Dar și dacă s-ar organiza unul legal, tot n-ar putea folosi la mare lucru, câtă vreme victoria, cu un procent-două, ar putea fi decisă de cine știe ce eveniment colateral. Problema unor astfel de referendumuri, pentru chestiuni fundamentale, care determină viitorul pe termen lung, în condițiile unor societăți profund divizate, este că pur și simplu nu ar trebui să existe.

Aceste chestiuni extrem de sensibile trebuie decise de lideri politici responsabili și nu lăsate la dispoziția unor campanii electorale în care populismul joacă un rol covârșitor. Și, desigur, soluția nu este deloc ușor de găsit, câtă vreme tensiunile s-au acumulat în timp și, adesea, politicienii n-au făcut decât să adâncească diviziunile și să afunde provincia și țara întreagă în blocaj. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele