Suspendați într-un carusel

116
6 minute de lectură

Lumea întreagă a devenit un parc de distracții în care singura atracție a rămas caruselul. Nu la 117 metri înălțime și 60 de kilometri pe oră, cum e cel mai de senzație carusel, Prater din Viena; aproape atingem cerul cu degetele și viteza ne taie respirația. Nu suntem toți în același carusel, fiecare țară e cu jocul ei. Inițial, noi, românii, am fost spectatori. Unii, îngrijorați, alții, bășcălioși, alții, alarmiști, mulți, indiferenți. Din moși-strămoși, ne-au rămas diverse ziceri și vorbe de duh, azi le zicem expresii motivaționale, care ne-au tras prin istorie. Una dintre ele este credința că „mie nu mi se poate întâmpla așa ceva”.

Până într-o zi când, căscând gura la caruselele celorlalți, ne-am trezit în tiribomba noastră. Unii, așezați confortabil, legați cu lanțuri groase, alții încercând senzații tari fără centură de siguranță. Problema este că dacă unul tușește, ne ia valul pe toți, chiar și pe cei legați în lanțuri, iar pe cei slabi îi spulberă pur și simplu. Într-o lume zombie am devenit niște clovni triști.

Singurul nostru scop ar trebui să fie salvarea. Din păcate, cu toții am devenit judecători, specialiști în apocalipse sau ghicitori de viitor.

Către două sisteme ni se îndreaptă speranța: medical și politic.

Realitatea ne arată că niciun sistem medical nu a fost pregătit pentru asta. A fost pregătit să antreneze fizic și psihic oameni care să meargă pe Lună, a fost pregătit să facă operații pe cel mai mic neuron, a fost pregătit să facă inimi artificiale. Nimeni nu ar fi crezut că acest sistem măreț va fi pus la pământ de un dușman invizibil și pervers care aduce, mai mult decât boală, spaimă. Cred că fiecare dintre noi am văzut măcar un film al cărui scenariu era cel pe care-l trăim acum. De fiecare dată când închideam ochii așteptând să treacă scena la care îmi era frică să mă uit, îmi spuneam: „Hei, relaxează-te, exact lângă actorul ăla sunt o mulțime de oameni!”. Ne-am trezit în plină acțiune de groază și vedem că lângă noi nu este nici regizor, nici cameraman, nici scenarist și, cel mai grav, nu este nici omul cu lumina.

Cât despre sistemul românesc, aici lucrurile stau exact așa cum l-am construit în 30 de ani. Cu „merge și așa”, cu risipă generoasă, cu pile, cu cârpeli, cu șpăgi, cu furturi de substanțe și materiale. Însă, deasupra acestor mizerii s-au ridicat medici, asistente și infirmiere de valoare, cei despre care spunem că-s buni de pus pe rană. Și la propriu, și la figurat. Sigur, noi nu vom ajunge să ieșim pe balcoane să-i aplaudăm. Unii au dezertat, iar noi imediat am spus că toți sunt lași. Nu sunt. Instinctul lor de conservare a fost mai puternic decât crezul în misiunea pe care o au.

Tocmai de aceea o întâmplare petrecută în zori de zi pe o stradă din București este impresionantă. Un medic a ieșit din gardă și a fost oprit de o tânără polițistă la controlul de rutină. Când i-a arătat legitimația, tânăra a luat poziție de drepți și l-a salutat cu mâna la chipiu.

Ministerul de Interne a dezvăluit identitatea polițistei: Alexandra, promoția 2019, iar duminică, pe 5 aprilie, împlinește 21 de ani.

Acum, însă, are un singur regret: medicul pe care l-a oprit nu a văzut că, pe sub masca de protecție, salutul ei a fost însoțit și de un zâmbet.

Sunt convinsă că gestul tinerei a fost unul spontan, că nu cred că a fost instruită să se comporte așa când vede un medic. Este un semnal că tinerii au încredere și speranță. La rândul lor, polițiștii, așa huliți cum au fost, sunt aici pentru a ne proteja. Și de alții, dar și de noi.

În ceea ce privește clasa politică, nu s-a canibalizat așa cum ne-am fi așteptat. Este evident că toți joacă electoral și că, în continuare, populismul este la cote înalte. Doar că și ei știu foarte bine că de-acum poporul va fi mult mai greu de amăgit. Și că dacă acum nu pun piciorul în prag, vor dispărea.

Pentru că este greu de crezut că nimeni nu i-a văzut pe cei 100 00 de oameni care au trecut granița și au ajuns în Suceava. Este greu de crezut că o parte din acei oameni nu ar fi putut fi izolați, chiar cu forța. La fel, la Arad.

Refuzați de țările în care au locuit, românii vor să se întoarcă acasă. Este firesc. Au mințit în legătură cu locurile din care vin, trec frontiera pe jos pentru a nu fi nevoiți să dea explicații. Ei tot cred că „mie nu mi se poate întâmpla”, dar li se întâmplă. Și nu doar lor. Ei sunt în același carusel cu noi.

Apoi, va veni perioada post-coronavirus, una cumplită din punct de vedere economic și social. Nici în această situație politicienii nu mai pot blufa. Pot face sau pleacă. Pentru că cei care ies din criza de sănătate vor fi greu de amăgit cu vorbe și nu vor mai avea răbdare să le asculte, să aștepte. Epoca în care politicienii construiesc poduri și acolo unde nu sunt ape se termină.

Acum, toată lumea dă un examen dificil. Unul pentru care nu am luat meditații.

Stăm în înaltul cerului în caruselul nostru și conștientizăm că niciunul nu este Icar. Că ori scăpăm cu toții, ori murim mulți. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele