The Economist, la 175 de ani. Un manifest pentru reînnoirea liberalismului

Succesul i-a transformat pe liberali într-o elită mulțumită de sine. Ei trebuie să-și reaprindă dorința de radicalism.

111
14 minute de lectură

Ediția tipărită | Lideri

13 septembrie 2018

LIBERALISMUL a făcut lumea modernă, dar lumea modernă se întoarce împotriva lui. Europa și America se chinuie cu o revoltă populară împotriva elitelor liberale, despre care se crede că-și servesc propriile scopuri și că sunt incapabile sau că nu vor să rezolve problemele oamenilor de rând. Aiurea, tranziția de 25 de ani spre libertate și piețe deschise a intrat în marșarier, într-un moment în care China, care va deveni curând cea mai mare economie a lumii, demonstrează că dictaturile pot să prospere.

Faptul este profund îngrijorător pentru The Economist. Am fost creați acum 175 de ani, ca să facem campanie pentru liberalism – nu pentru „progresivismul” stângist din campusurile universitare americane sau pentru „ultraliberalismul” de dreapta, evocat de comentariatul1francez, ci pentru un angajament universal față de demnitatea individuală, piețele deschise, guvernarea limitată și încrederea în progresul uman obținut prin dezbatere și reformă.

Fondatorii noștri ar fi uluiți să vadă cum este viața de azi în comparație cu sărăcia și mizeria din anii 1840. Speranța de viață globală a crescut în ultimii 175 de ani de la puțin peste 30 de ani la peste 70. Proporția oamenilor care trăiesc sub pragul sărăciei extreme a scăzut de la circa 80% la 8%, numărul absolut s-a înjumătățit, iar totalul celor care trăiesc peste acest prag a crescut de la 100 de milioane la peste 6,5 miliarde. Rata alfabetizării a crescut de peste cinci ori, la peste 80%. Drepturile civile și statul de drept sunt incomparabil mai robuste decât erau cu doar puține decenii în urmă. În multe țări, oamenii sunt acum liberi să aleagă cum să trăiască – și cu cine.

Evident, asta nu este doar opera liberalilor. Dar pe măsură ce fascismul, comunismul și autarhia au eșuat pe parcursul secolelor XIX și XX, societățile liberale au prosperat. Cu tonalități diferite, democrația liberală a ajuns să domine Occidentul și, de acolo, a început să se întindă în lume.

Lauri, dar nu și odihnă

Totuși, filozofiile politice nu pot să trăiască din gloria lor apusă: ele trebuie și să promită un viitor mai bun. Și în acest punct, democrația liberală se confruntă cu o sfidare care se prefigurează. Alegătorii occidentali au început să se îndoiască de faptul că sistemul lucrează pentru ei sau că este corect. În sondaje de anul trecut, doar 36% dintre germani, 24% dintre canadieni și 9% dintre francezi credeau că generația viitoare va trăi mai bine decât părinții lor. Doar o treime dintre americanii sub 35 de ani spun că este vital că trăiesc într-o democrație; proporția celor care ar saluta un guvern militar a crescut de la 7% în 1995 la 18% anul trecut. Global, potrivit ONG-ului Freedom House, libertățile civile și drepturile politice au scăzut în ultimii 12 ani – în 2017, 71 de țări au pierdut teren și doar 35 au progresat.

Împotriva acestui curent, The Economist crede încă în puterea ideii liberale. În ultimele șase luni, ne-am sărbătorit cea de-a 175-a aniversare cu articole online, dezbateri, podcasturi și filme care explorează cum să răspundem criticilor liberalismului. În acest număr, publicăm un eseu, care este un manifest pentru o renaștere liberală – un liberalism pentru oameni.

Eseul nostru arată cum statul poate să lucreze mai mult pentru cetățean, reformând sistemul de impozitare, politicile sociale, educația și imigrația. Economia trebuie să fie eliberată de puterea crescândă a monopolurilor corporatiste și de restricțiile de planificare, care îi țin pe oameni departe de cele mai prospere orașe. Și îndemnăm Occidentul să întărească ordinea mondială liberală, printr-o putere militară sporită și alianțe reîntărite.

Toate aceste politici sunt menite să rezolve problema centrală a liberalismului. În momentul său de triumf, după prăbușirea Uniunii Sovietice, liberalismul a pierdut din vedere propriile sale valori esențiale. Cu ele trebuie să înceapă renașterea liberală.

Liberalismul a apărut în secolul XVIII ca reacție la tulburările create de independența Americii, revoluția din Franța și transformarea industriei și a comerțului. Revoluționarii insistă că, pentru a clădi o lume mai bună, trebuie să o dărâmi pe cea din fața ta. Spre deosebire de ei, conservatorii sunt suspicioși la toate pretențiile revoluționare privind adevărul universal. Ei încearcă să păstreze ce este mai bun în societate, gestionând schimbarea, de obicei sub o clasă conducătoare sau un lider autoritar care „știe cel mai bine”.

Un motor pentru schimbare

Adevărații liberali susțin că societățile se pot schimba treptat în bine și de jos în sus. Ei diferă de revoluționari, întrucât resping ideea că oamenii ar trebui constrânși să accepte părerile altora. Ei diferă de conservatori, deoarece afirmă că aristocrația și ierarhia, asemenea tuturor concentrărilor de putere, tind să devină surse de oprimare.

Liberalismul a început așadar ca o viziune neliniștită și agitantă asupra lumii. Totuși, în ultimele decenii, liberalii au devenit prea confortabili cu puterea. Drept rezultat, ei și-au pierdut foamea de reformă. Elitele liberale de la conducere își spun că prezidează peste o meritocrație sănătoasă și că și-au câștigat privilegiile. Realitatea nu este atât de simplă.

În ce a dat mai bun spiritul competitiv al meritocrației a creat o prosperitate extraordinară și o bogăție de idei noi. În numele eficienței și libertății economice, guvernele au deschis piața pentru concurență. Rasa, genul și sexualitatea nu au fost niciodată o barieră mai mică pentru promovare. Globalizarea a scos din sărăcie sute de milioane de oameni de pe piețele emergente.

Totuși, liberalii de la conducere s-au adăpostit adesea de furtunile distrugerii creatoare. Profesii călduțe, precum dreptul, sunt protejate de reglementări absurde. Profesorii universitari rămân în funcție deși predică virtuțile societății deschise. Finanțiștii au scăpat de greul crizei când angajatorii lor au fost salvați cu banii contribuabililor. Globalizarea trebuia să creeze suficiente câștiguri pentru a-i ajuta pe învinși, dar prea puțini dintre ei au văzut răsplata.

În toate felurile, meritocrație liberală este închisă și se autosusține. Un studiu recent arată că în 1999-2013, cele mai prestigioase universități americane au admis mai mulți studenți din topul de 1% de venituri decât din cei 50% de jos. În 1980-2015, taxele universitare din America au crescut de 17 ori mai mult decât veniturile medii. Cele 50 mai mari zone urbane conțin 7% din populația lumii și produc 40% din producție. Restricțiile de planificare îi țin însă deoparte pe mulți, mai ales pe cei tineri.

Liberalii aflați la guvernare s-au afundat atât de mult în păstrarea statu-quoului, încât au uitat cum arată radicalismul. Amintiți-vă cum, în campania ei de a deveni președinta Americii, Hillary Clinton și-a ascuns lipsa de idei mari în spatele unei furtuni de idei mici. Candidații la conducerea Partidului Laburist din Marea Britanie au pierdut, în 2015, în fața lui Jeremy Corbyn nu atât pentru că acesta ar fi un talent politic sclipitor, cât pentru că ei erau de o mediocritate uniformă. Tehnocrații liberali aduc nenumărate soluții politice inteligente, dar ei rămân izbitor de detașați de oamenii pe care se presupune că îi ajută. Asta creează două clase: cei care fac și cei cărora li se face, gânditorii și cei pentru care se gândește, decidenții politici și subiecții politicilor.

Fundamentele libertății

Liberalii au uitat că ideea lor fondatoare este respectul civic pentru toți. Editorialul nostru centenar, scris în 1943, când războiul contra fascismului era în toi, a exprimat asta prin două principii complementare. Primul este libertatea: că „nu este doar just și înțelept, ci și profitabil… să lași oamenii să facă ce vor”. Al doilea este interesul comun: că „societatea umană… poate fi o asociere pentru bunăstarea tuturor”.

Meritocrația liberală de azi nu se simte confortabil cu această definiție incluzivă a libertății. Clasele conducătoare trăiesc într-o bulă. Ei merg la aceleași facultăți, se căsătoresc între ei, locuiesc pe aceleași străzi și lucrează în aceleași birouri. Departe de putere, se presupune că oamenii se vor mulțumi, în schimb, cu prosperitatea materială mai mare. Totuși, pe fundalul productivității stagnante și austerității fiscale, care au urmat crizei din 2008, chiar și această promisiune a fost adesea încălcată.

Acesta este unul dintre motivele pentru care loialitatea față de partidele mainstream (tradiționale) se erodează. Conservatorii din Marea Britanie, poate cel mai de succes partid din istorie, strâng acum mai mulți bani din testamentele morților decât din donațiile celor vii. La primele alegeri din Germania unificată, în 1990, partidele tradiționale au câștigat peste 80% din voturi; ultimele sondaje le creditează cu doar 45%, față de un total de 41,5% pentru extrema dreaptă, extrema stângă și Verzii.

În schimb, oamenii se retrag în identități de grup, definite prin rasă, religie sau sexualitate. Drept consecință, al doilea principiu, interesul comun, s-a fragmentat. Politica identitară este un răspuns valabil la discriminare, dar pe măsură ce identitățile se multiplică, politica fiecărui grup se izbește de cele ale tuturor celorlalte. În loc să genereze compromisuri utile, dezbaterea se transformă într-un exercițiu de agresivitate tribală. Liderii de pe dreapta, mai ales, exploatează nesiguranța generată de imigrație ca pe o cale de a-și consolida sprijinul. Ei folosesc și argumente arogante, de stânga, despre corectitudinea politică pentru a le inculca alegătorilor sentimentul că sunt priviți de sus. Rezultatul este polarizarea. Uneori, asta duce la paralizie, alteori, la tirania majorității. În cel mai rău caz, îi încurajează pe autoritarii de extremă dreapta.

Liberalii pierd și disputa din geopolitică. Liberalismul s-a răspândit în secolele XIX și XX mai întâi pe fundalul hegemoniei navale britanice și, mai târziu, pe cel al ascensiunii economice și militare a Statelor Unite. Azi, prin contrast, retragerea democrației liberale se produce cu Rusia pe post de sabotor și China care își afirmă puterea globală în creștere. Și totuși, în loc să apere sistemul de alianțe și instituții liberale pe care le-a creat după Al Doilea Război Mondial, America îl neglijează – și chiar, sub președintele Donald Trump, îl atacă.

Acest impuls de a se retrage se bazează pe o idee greșită. Așa cum subliniază istoricul Robert Kagan, America nu a trecut de la izolaționismul interbelic la angajamentul postbelic pentru a izola Uniunea Sovietică, așa cum se consideră adesea. De fapt, după ce a văzut cum haosul anilor ’20 și ’30 a alimentat fascismul și bolșevismul, oamenii de stat americani postbelici au conclus că o lume fără lider reprezintă o amenințare. În cuvintele Secretarului de Stat Dean Acheson, America nu mai putea să stea „în salon, cu pistolul încărcat, așteptând”.

Urmarea este că dezmembrarea Uniunii Sovietice din 1991 nu a făcut ca America să fie brusc mai în siguranță. Dacă ideile liberale nu stau la baza lumii, geopolitica riscă să devină o luptă a echilibrului de putere și a sferelor de influență, cu care s-au confruntat oamenii de stat europeni în secolul XIX. Asta a culminat în câmpurile de luptă noroioase din Flandra. Chiar dacă pacea de azi va dura, liberalismul va suferi, deoarece frica crescândă de dușmani străini împinge oamenii în brațele autoritarilor și ale populiștilor.

A venit momentul pentru o reinventare liberală. Liberalii trebuie să piardă mai puțin timp acuzându-și criticii că sunt proști și bigoți și să petreacă mai mult timp să repare ce nu merge bine. Adevăratul spirit al liberalismului nu este unul de autoconservare, ci unul radical și turbulent. The Economist a fost creat pentru a face campanie împotriva Legilor Porumbului, care impuneau taxe pe importurile de grâne în Marea Britanie Victoriană. Azi asta sună comic de mărunt ca anvergură. Dar în anii 1840, 60% din veniturile muncitorilor din fabrici mergeau pe mâncare, din care o treime, pe pâine. Am fost creați pentru a lua partea celor săraci împotriva aristocrației cultivatoare de porumb. Azi, în aceeași viziune, liberalii trebuie să țină partea precariatului2 care se luptă împotriva patricienilor.

Liberalii ar trebui să abordeze cu vigoare sfidările de azi. Dacă vor reuși, va fi deoarece ideile lor nu au egal pentru capacitatea lor de a răspândi libertatea și prosperitatea.

Ei trebuie să îți redescopere credința în demnitatea individuală și încrederea în sine – renunțând la propriile privilegii. Ei nu mai trebuie să ia în derâdere naționalismul, ci să și-l însușească și să îl umple cu propria lor marcă de mândrie civică incluzivă. În loc să așeze puterea în ministere centralizate și în tehnocrații care nu pot fi trase la răspundere, ei ar trebui să o transfere regiunilor și municipalităților. În loc să trateze geopolitica drept o luptă de sumă zero între marile puteri, America trebuie să se sprijine pe triada care se întărește de la sine, a puterii sale militare, a valorilor și a aliaților săi.

Cei mai buni liberali au fost mereu pragmatici și adaptabili. Înainte de Primul Război Mondial, Theodore Roosevelt i-a atacat pe baronii spoliatori care conduceau marile monopoluri ale Americii. Deși mulți dintre primii liberali se temeau de conducerea gloatelor, ei au îmbrățișat democrația. După Criza din anii ’30, ei au recunoscut că guvernul are un rol limitat în conducerea economiei. În parte pentru a contracara fascismul și comunismul după Al Doilea Război Mondial, liberalii au creat statul providențial.

Liberalii ar trebui să abordeze sfidările de azi cu aceeași vigoare. Dacă vor reuși, va fi deoarece ideile lor nu au egal pentru capacitatea lor de a răspândi libertatea și prosperitatea. Liberalii ar trebui să îmbrățișeze criticile și să salute dezbaterea, ca sursă de gândire nouă, care le va reaprinde mișcarea. Ei ar trebui să fie curajoși și nerăbdători în privința reformelor. Tinerii, mai ales, au de câștigat o lume.

Când The Economist a fost fondat acum 175 de ani, primul nostru editor, James Wilson, a promis „o competiție severă între inteligență, care trage înainte, și ignoranța rușinoasă și timidă care ne blochează progresul”. Reînnoim angajamentul nostru în această luptă. Și cerem liberalilor de pretutindeni să ni se alăture.

1 Comentariat = membri ai media de știri, considerați ca o clasă; termenul are originea în anii ’90, provenind din comentariu și proletariat. Sursa = English Oxford Dictionary

2 Precariat = termen din sociologie și economie, datând din anii ’90, amestec între „precar” și „proletariat” = oameni ale căror locuri de muncă și venituri nu sunt sigure, mai ales când sunt considerați ca o clasă. Sursa: English Oxford Dictionary

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „A manifesto”

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele