Theresa May cere UE să prelungească data-limită a Articolului 50

Sunt totuși puține semne că parlamentarii britanici vor vota asta

LONDON, ENGLAND - MARCH 25: British Prime Minister, Theresa May leaves Downing Street following a cabinet meeting on March 25, 2019 in London, England. British Prime Minister Theresa May is facing increased pressure resign as she continues her attempts to pass a Brexit deal through parliament. (Photo by Leon Neal/Getty Images)
Foto: Getty Imageas

Brextindere

Ediția tipărită | Marea Britanie – 21 martie 2019

THERESEI MAY îi place să facă promisiuni. În nu mai puțin de 108 ocazii, prim-ministrul s-a angajat că Marea Britanie va părăsi Uniunea Europeană pe 29 martie, termenul-limită pentru Brexit conform procesării Articolului 50 pe care l-a declanșat cu doi ani în urmă. Totuși, cu mai puțin de o săptămână până la această dată, ea i-a scris pe 20 martie președintelui Consiliului European, Donald Tusk, să îi ceară mai mult timp. Chiar atunci când a informat parlamentul că, în pofida promisiunilor ei anterioare, ea dorește o prelungire a termenului până pe 30 iunie, ea a oferit o nouă promisiune. „Ca prim-ministru, nu sunt gata să întârzii Brexitul dincolo de 30 iunie”, a spus ea, implicând că dacă se întâmplă așa, ea va demisiona.

Întrebarea este dacă mai crede cineva acum promisiunile făcute de un prim-ministru a cărui autoritate este distrusă. Acordul pentru Brexit pe care l-a obținut cu liderii UE acum patru luni a fost respins de două ori de Camera Comunelor, cu diferențe uriașe. Orice control pe care l-a avut vreodată asupra parlamentarilor, chiar din Partidul Conservator, al ei, s-a dus de mult. Chiar și miniștrii din cabinetul ei par acum gata să o sfideze, fie prin votul în Camera Comunelor, fie prin dezvăluiri în presă.

Liderii UE, care s-au adunat la Bruxelles pentru un summit la o zi după ce doamna May a trimis scrisoarea, sunt foarte conștienți de acest lucru. Orice prelungire a termenului-limită conform Articolului 50 necesită acordul lor unanim. Majoritatea observatorilor cred că acest lucru se va realiza, în cele din urmă. Așa cum a spus Michel Barnier, negociatorul UE pe Brexit, ei voiau să știe de ce are nevoie de o prelungire, cum va avansa asta ratificarea acordului și dacă nu există riscul de a fi în aceeași situație și peste trei luni. Tusk i-a răspuns doamnei May spunând că o scurtă prelungire este posibilă doar dacă parlamentarii aprobă acordul pe Brexit.

În ciuda acestei poziții dure, liderii UE nu vor să precipite un Brexit fără acord, pentru care nici ei, nici doamna May nu sunt pregătiți. Dar ei ar putea să se certe pe cât de lungă să fie prelungirea. Săptămâna trecută, doamna May însăși avertizase că dacă parlamentarii îi resping din nou acordul (ceea ce au și făcut), orice prelungire ar trebui să fie lungă. David Lidington, adjunctul ei, a spus despre o prelungire unică, scurtă, că este „de-a dreptul nesăbuită”, întrucât face mult mai posibil un Brexit fără acord. Liderii UE deliberau, atunci când revista a plecat la tipar. O posibilitate este ca ei să agreeze, în principiu, o prelungire, dar să nu o adopte din punct de vedere legal decât săptămâna viitoare, chiar înainte de termenul-limită de 29 martie.

O mare complicație sunt alegerile europene de la finele lui mai. Doamna May a insistat că ar fi greșit ca Marea Britanie să participe în aceste alegeri. Unii de la Bruxelles consideră că asta sugerează un termen de 26 mai, dar oficialii britanici consideră că o prelungire până pe 30 iunie este posibilă, deoarece noul Parlament European nu se întrunește decât pe 2 iunie. Totuși, o dată-limită mai timpurie ar putea fi pe 12 aprilie. Dacă membrii parlamentului nu aprobă acordul pe Brexit până atunci, guvernul va fi sub presiune să legifereze ca să permită organizarea de alegeri europene, dacă acestea ar deveni necesare.

Pe podul Westminster

După summit, atenția se va întoarce iar spre Westminster. După ce a pierdut primele două voturi din Cameră pe acordul ei, cu marje zdrobitoare, de 230 și 149, doamna May intenționează să organizeze un al treilea vot săptămâna viitoare, parțial ca să justifice celorlalți lideri din UE o prelungire scurtă a Articolului 50. Guvernul a promis și că va permite voturi indicative pe ce alt tip de Brexit ar putea să obțină o majoritate. Doamna May i-a acuzat anterior pe parlamentari că spun doar ce nu vor, nu ceea ce vor – și totuși, ea nu a permis voturile indicative înainte. Dacă va face asta din nou, parlamentarii vor avea o altă șansă să preia agenda (au ratat asta cu doar două voturi la începutul acestei luni).

O nouă problemă a apărut săptămâna aceasta, sub forma Speaker-ului (președintele) Camerei Comunelor, John Bercow. Fără să avertizeze guvernul, el a decis pe 18 martie că guvernul nu poate să supună acordul Brexit unui al treilea vot în actuala sesiune parlamentară decât dacă îi schimbă substanța. Decizia sa se bazează pe precedentele stabilite de Erskine May, biblia procedurilor parlamentare, care datează încă din 1604. Atât parlamentarii pro-, cât și cei anti-Brexit au salutat-o ca pe o victorie pentru forul legislativ față de executiv. În contrast, cabinetul a rămas unit, a spus un ministru, doar în furia sa împotriva Speaker-ului, care este suspectat că vrea să saboteze Brexitul.

În ciuda lui Bercow, prim-ministrul va continua să încerce să facă presiuni asupra parlamentarilor, ca să îi susțină acordul. Strategia ei este să desprindă grupurile care se opun, începând cu Partidul Democratic Unionist Nord Irlandez (DUP). Ea le va spune că singura alternativă este un Brexit fără acord, chiar dacă parlamentul a votat împotriva acestei eventualități. Dacă DUP se va conforma, mulți conservatori duri ar putea să-l urmeze. Deși liderul Laburist Jeremy Corbyn nu dă niciun semn de cooperare, unii dintre parlamentarii săi ar putea să treacă de partea cealaltă, dar, într-o situație de Catch 22, doar dacă votul va fi probabil câștigat, deoarece ei nu vor să își compromită poziția viitoare în partid degeaba. Decizia lui Bercow poate să împiedice o serie de voturi repetate. Dar dacă doamna May va reuși să adune o majoritate în câteva zile, se pot găsi căi de a trece dincolo de decizia Speaker-ului.

Asta rămâne un mare dacă. Dat fiind că doamna May conduce un guvern minoritar, e greu de obținut o majoritate, mai ales ținând cont de obiceiul ei de a-i critica pe parlamentari. Este mai greu când parlamentarii și chiar miniștrii îi sfidează deschis pe whips[1] din partidul lor, așa cum s-a întâmplat în mod repetat în ultimele săptămâni. Și este și mai greu când partidele sunt divizate, cu grupuri interne precum cel al ultra-durilor pro-Brexit Grupul de Cercetări Europene, care conduce propria sa operație de whipping[2]. Nikki da Costa, de la agenția de consultanță Cicero Group, anterior directorul pentru probleme legislative al doamnei May, spune că a controla Parlamentul este acum aproape imposibil grație unui coctail de „lipsă de disciplină de partid, colaborare transpartinică extinsă și impredictibilitate a Speaker-ului”.

Asta contează, deoarece un singur vot pentru acordul pe Brexit nu este de ajuns. Parlamentul va trebui apoi să adopte o lege de acord asupra retragerii. Precedentele nu sunt încurajatoare. În 1971, guvernul conservator al lui Edward Heath a câștigat votul pentru a aproba intrarea în Comunitatea Economică Europeană cu 112 voturi, dar majoritatea sa, la a doua lectură a legii ulterioare, s-a redus la doar opt voturi. Potrivit Institutului pentru Guvernare, un think tank, aprobarea legilor de ratificare a Tratatului de la Maastricht al UE a necesitat 41 de zile de deliberări și zeci de voturi parlamentare separate.

Și acesta ar fi doar sfârșitul începutului. Negocierile referitoare la viitoarele relații cu UE, de la comerț la cooperarea în domeniul securității, ar începe, apoi, bazându-se pe declarația politică care însoțește acordul de retragere. Aceasta nu are nicio forță juridică și este concepută în mod nebulos. Mai rău, agenda ar fi cumplit de scurtă: o perioadă de tranziție care poate fi prelungită doar până în decembrie 2022. Acordurile de liber schimb care acoperă o temă atât de vastă durează în mod normal ani buni pentru a fi încheiate – și alți ani pentru a fi ratificate. Orice acord cu Marea Britanie trebuie aprobat de toate parlamentele naționale și de câteva parlamente regionale din UE.

Într-un afront jignitor, doamna May și-a arătat disprețul săptămâna aceasta pentru tradiția parlamentară britanică, spunând că tot ceea ce fusese Parlamentul împotriva guvernului a devenit Parlamentul împotriva poporului, adăugând că parlamentul a ajuns de râsul lumii. Și totuși, parlamentarii nu au făcut altceva decât să își facă treaba de a examina și de a se opune unui acord slab pentru Brexit. Intransigența ei, cântatul ei în strună partizanilor duri ai Brexitului și refuzul ei de a ajunge la compromisuri asupra liniilor roșii sunt cele care au făcut ca Marea Britanie să ajungă de râsul lumii. Acesta este unul dintre motivele pentru care atunci când vor începe la Bruxelles viitoarele negocieri, probabil ea nu va mai fi la conducere.

Acest articol a apărut în secțiunea Marea Britanie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Brextindere”


[1] Whip = În lumea anglo-saxonă, parlamentarul însărcinat să mențină coeziunea partidului și să se asigure de disciplina printre membrii săi.

[2] Whipping = sistem parlamentar anglo-saxon, bazat pe existența unui whip (vezi definiția 1), care asigură disciplina de vot printre membrii unui partid.

Comentarii