Viitorul scris în Cod

LEIPZIG, GERMANY - FEBRUARY 15: A participant sits at a computer monitor to play a video game at the 2019 DreamHack video gaming festival on February 15, 2019 in Leipzig, Germany. The three-day event brings together gaming enthusiasts mainly from German-speaking countries for events including eSports tournaments, cosplay contests and a LAN party with 1,500 participants. (Photo by Jens Schlueter/Getty Images)

Acum câţiva ani, într-o emisiune la televiziunea americană, un individ specializat în analiză de cantităţi mari de date, „big data analysis”, membru al câtorva consilii de administraţie ale unor companii faimoase din Valea Siliciului (Silicon Valley), era întrebat despre noile aplicaţii la care a lucrat recent. Dacă prima aplicaţie pe care a prezentat-o mi s-a părut cel puţin ciudată, un program care agrega informaţii obţinute din diferite profiluri de „social media”, care ar evalua dacă o persoană ar putea să obţină credit la un restaurant în caz că şi-ar fi uitat acasă cartea de credit, a doua aplicaţie m-a lăsat cu gura căscată: un calendar cu care femeile să-şi poată urmări ovulaţia, arătând când este perioada cea mai bună pentru activitate sexuală. Explicația, prezentată foarte articulat de către interlocutor, era că, în zilele noastre, gradul de ocupare deosebit al femeilor la serviciu a dus la o scădere a ratei natalităţii pentru simplul motiv că ele uită când trebuie să aibă sex cu partenerul, pentru a rămâne gravide. Dar dacă îşi instalează un astfel de „app” pe iPhone, o să primească o alertă şi poate o să-i trimită un mesaj şi partenerului că a venit momentul împerecherii, şi amândoi vor părăsi sala de conferinţe şi se vor îndrepta spre casă cu un Uber, închizând pentru o jumătate de oră telefoanele mobile. Interviul nu era parte din trailerul de la „Handmaid’s Tale” şi nici pentru „1984”, ci era găzduit de cunoscutul ziarist american Charlie Rose pe televiziunea publică, într-un serial despre noi idei în tehnologie care vin din Silicon Valley . Am stat şi m-am uitat siderat la televizor să văd reacţiile, dar nimic de bun simţ nu a apărut. Ideea era bună dacă se putea vinde; o firmă mare de medicamente, cu buzunarele doldora, o va cumpăra cândva, integrând-o în vreun produs şi, cu asta, firma care a produs aplicaţia şi-a terminat treaba. Stăteam şi mă întrebam cum de a putut omenirea să se dezvolte zeci de mii de ani fără o astfel de aplicaţie. Şi, mai ales, cum de a reuşit să se înmulţească fără iPhone…

O altă față a monedei

Din păcate, nu pot spune că ideile prezentate în interviu m-au surprins de fel. Citisem un număr foarte mare de articole despre cunoscuţi antreprenori din Silicon Valley. Mulţi dintre ei fac parte din cei care şi-au făcut faima şi averea în companii care sunt cunoscute şi ale căror produse sunt folosite în întreaga lume. Între timp, o parte din ei au devenit investitori, „Venture Capitalists”, care îşi pun banii în diverse noi proiecte în ceea ce este cunoscut sub numele de „disruptive technologies”, aplicaţii care încearcă să înlocuiască sectoare întregi de muncă ocupate, în general, de oameni cu o pregătire modestă. Aplicațiile, dezvoltate în primul rând pentru telefoanele mobile, încearcă să conecteze consumatorul direct cu produsul pe care-l caută, eliminând o mulţime de intermediari și, odată cu ei, o mulţime de locuri de muncă. Toţi aceşti investitori sunt în căutarea „inorogului”, ceea ce în limbajul Văii  înseamnă găsirea unei investiţii care să fie tot atât de profitabilă ca Google sau Facebook, seturi de aplicaţii care s-au transformat în adevărați coloși industriali. Această tendinţă este prezentă în America de câţiva ani buni, fiind un rezultat al revoluţiei din „dot com”, căreia i-a trebuit o perioadă să îşi arate roadele. Dar aceste roade care creează un dinamism şi un acces aproape nelimitat şi foarte rapid spre produse a dus, treptat, la disponibilizarea unui număr impresionant de lucrători. La început, tendinţa a fost prezentată ca salutară: nu este nevoie ca oamenii să facă munci plictisitoare, rutiniere, care ar putea fi făcute de maşini, ci să se implice cu toţii în procese creative care ar fi şi mai satisfăcătoare şi ar împinge dezvoltarea tehnologică mai departe, și, împreună cu ea, prosperitatea întregii societăţi. Numai că, din păcate, socoteala teoretică şi superficială de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din târg şi, pe parcurs, s-a constatat că aceia care au fost dislocaţi nu au reuşit cu uşurinţă să-şi găsească locuri de muncă, chiar după ce au fost recalificați.

Efectul clopot de sticlă

Modul acesta de gândire al antreprenorilor din Silicon Valley este un rezultat direct al efectului clopotului de sticlă în care trăiesc. Înconjuraţi de indivizi care gândesc, toți, la fel, educaţi mai mult sau mai puţin pe aceleaşi coordonate, au creat în jurul lor o cameră cu ecou unde totul se amplifică în interior, toţi confirmându-şi ideile unii altora, orice critică fiind privită că vine din partea celor care nu au suficient curaj să privească în viitor. În interviurile pe care le dau aceşti „iluminaţi” ai Văii, spiritul independent, combinat cu convingerile libertariene, primează. Ideea care emană din discursurile lor este că dacă ei au putut face o mulţime de bani din tehnologie, oricine ar putea face, dacă s-ar mobiliza şi ar vrea să muncească. Dacă însă au fost întrebaţi ce se va întâmpla cu populaţia al cărei nivel intelectual este sub nivelul modelului lor de dezvoltare tehnologică, răspunsul a fost că trebuie recalificată, dar că practic asta nu este treaba lor, ci a celor care se ocupă de societate, politicieni, sociologi etc. Treaba lor este să creeze tehnologie pe care o descriu de multe ori cu un entuziasm deosebit, ca pe un set de jocuri video în mâna unor copii mari cu mintea neformată. Responsabilitatea socială pentru distrugerea texturii sociale, cel puţin în anumite părți ale Statelor Unite, nu intră în calculele lor. Dar nu este vorba nici pe departe de neînţelegerea problemei; aceşti antreprenori sunt nişte oameni extrem de educați și de inteligenți, care văd clar efectele pe termen lung a ceea ce produc, dar sunt, într-un fel, captivi şi ei în produsele pe care le creează, neștiind ce altceva ar putea să producă. Şi până la o schimbare de paradigmă, se vor complăcea să facă ceea ce au învățat, pentru că, dacă nu o vor face ei, altcineva va veni şi va face acelaşi lucru. Între timp, perfect conştienţi de efectele pe termen lung care vor convulsiona societatea, ducând la mişcări sociale şi chiar la revoluții, mulți dintre ei încearcă să se protejeze cumpărându-şi cetăţenii în alte părţi ale lumii, de preferinţă insule ferite de conflicte sau de posibilele cataclisme naturale ale Californiei. Totul va fi OK, dar, pentru orice eventualitate, ne pregătim de cataclism…

Compromisul lui Trump

Efectele pe care aceste tehnologii le au asupra societății, prin micșorarea numărului locurilor de muncă, s-au văzut în recentele alegeri din America. Oamenii, disperați, au votat o himeră. Trump a încercat să-l imite pe Putin şi să-şi flexeze muşchii forţând companii să nu îşi mute operaţiile în afara Americii. Mulţi șefi de corporații care au fost vizaţi, pentru a nu intra într-un conflict deschis cu Casa Albă, aparent au acceptat târgul, dar când au fost chestionaţi de reporteri cum vor face asta, au dezvăluit că, dacă vor rămâne în America, atunci vor fi obligaţi să robotizeze mult înainte de termenul pe care şi l-au propus, iar aceste noi automatizări vor scădea, de fapt, numărul de locuri de muncă. Pentru mulţi americani care trăiesc departe de centrele economice, lipsa locurilor de muncă este o problemă din ce în ce mai acută. Fabricile se mută la sud de frontieră, în Mexic, întregi industrii au plecat în Asia sau au dispărut cu totul, oraşe care au fost odată prospere sunt pline de clădiri distruse care încă păstrează frumoase faţade din epocile de mult apuse, întregi zone din America sunt practic dependente de un singur angajator, care atunci când se mută sau închide lasă întreaga comunitate în șomaj. Iar această tendinţă are loc în aceeaşi societate unde șomajul, per total, este unul dintre cele mai mici din întreaga lume. Este un paradox, poate, pentru cei care privesc din afară, dar nu și pentru cei care înţeleg stratificarea educaţională a societăţii americane, unde un număr mare de imigranţi şi o pătură educată face o muncă de nivel relativ înalt şi o parte considerabilă din vechea populaţie albă, trăind în afara mediilor industriale, este confruntată de o criză puternică, încercând să se agaţe de industrii care sunt pe cale de dispariţie. Mulţi dintre aceştia din urmă văd lumea ca pe ceva care nu ar fi deloc în schimbare și că doar politicienii incompetenți şi corupţi fac ca viaţa lor să nu fie prosperă. Speranţele lor sunt în vremuri care se îndreaptă spre apus: șoferul de camion speră că şi copilul lui, atunci când se va face mare, va conduce un camion… când deja camioane fără şofer străbat autostrăzile americane, în teste efective de transport de mărfuri; minerul din Pennsylvania încă speră că şi nepoţii lui vor continua să scoată cărbuni la suprafață, când legislaţia din întreaga lume se îndreaptă spre eliminarea tuturor combustibililor fosili, în ciuda discursurilor populiste ale lui Trump. Întreaga societate se scindează trasă într-o direcţie de cei care încearcă să înlocuiască la maximum factorul uman şi tensionată în altă direcție de cei care dau senzația că ar dori să ducă un război împotriva maşinilor.

Șomajul și mașina

Între timp însă, evoluția pare că dă câştig de cauză, cel puţin pe moment, celor care doresc să înlocuiască munca oamenilor cu programe pe iPhone. Cei mai circumspecţi dintre corifeii acestei tendinţe, conştienţi că nu toată lumea va fi în stare să scrie cod şi să se adapteze la noi tehnologii, încearcă să anticipeze efectele sociale dezastruoase ale unui şomaj produs de maşini, prevăzut chiar la jumătate din populația activă, în următorii 30 de ani. Asta încearcă atât guvernanții, care discută despre un impozit pus pe fiecare robot instalat într-o fabrică, cât şi antreprenorii, care anticipează programe sociale ce ar oferi o alocaţie garantată la nivelul întregii populații, care va fi suficientă pentru asigurarea traiului. În societate vor munci numai cei ce vor dori să muncească, iar toţi ceilalţi vor sta acasă uitându-se la televizor de pe canapea, cu berea în mână. Întrebarea care nu se pune este cât vor putea rezista aceşti indivizi să stea paşnici după mai multe beri, până vor începe să-și bată nevestele…

Cu atâtea ecrane în faţă, avem tendinţa să uităm că, de fapt, toate aceste „jucării” sunt menite să servească societatea care se străduieşte să rămână conectată uman şi nu virtual. Între timp, până și Zuckerberg și-a îndemnat copilul să se joace afară. Mai sunt speranțe.

Comentarii

Radu Polizu
Radu Polizu, sau FlyingMonk, preumblă prin lume complet independent, face filme și scrie cărți despre aceste călătorii care sunt prezentate în site-ul personal. Ultima carte, despre Cuba, publicată de Radu, "Between Ceausescu and Fidel”, a avut lansarea în mai 2018 la New York, iar o foarte recentă serie de șase filme despre tradițiile și cultura din Myanmar intitulată "Golden Land”, a fost lansata in aceasta lună.