Nu a existat niciodată un blestem chinezesc care să spună: „Îți urez să trăiești în vremuri interesante.” La fel cum nici Stalin nu a întrebat câte divizii are Papa, și cum nici Napoleon nu a întrebat un general al său: „Ești norocos?” Cu toate acestea, Marea Britanie trăiește realmente în vremuri foarte interesante.

de Paul Wood

Până azi, am considerat întrebarea dacă Theresa May rămâne sau pleacă mai puțin interesantă decât ce tip de Brexit vom avea. Totuși, noaptea trecută, a devenit clar că May a pierdut controlul asupra Camerei Comunelor și, așa cum a declarat pentru The Times un ministru care și-a păstrat anonimatul, probabil că nu va fi în stare să treacă niciun fel de acord pe Brexit prin Parlament.

Încercarea lui May și a consilierului său pentru Europa, Olly Robbins, de a-și impune propunerile pentru Brexit în fața Partidului Conservator în Parlament pare să se evapore ca fumul. Așa cum a formulat Andrew Rawnsley, „oaza din deșert a fost un miraj”.

Noaptea trecută, parlamentari pro-Leave (adepții Brexit, n.tr.), conduși de Jacob Rees-Mogg, au obligat-o pe May să accepte patru amendamente ca să evite o înfrângere în Camera Comunelor pe Legea Vamală, un document esențial pentru părăsirea UE. Aceste amendamente fac să fie cert că UE va respinge planul doamnei May, ceea ce s-ar fi întâmplat aproape sigur oricum.

Așa că planul ei s-a scufundat, iar ea și-a pierdut doi importanți miniștri din cabinet, precum și autoritatea.

Presupun că este cea mai fascinantă perioadă din istoria Parlamentului britanic, după ce Gladstone a anunțat, în 1886, că vrea să le dea Home Rule[1] Irlandei. Mai mult decât 1886, asta îmi amintește de criza care a dus la Legea Reformei, din 1867, a lui Disraeli, în care Anna Soubry și conservatorii pro-Remain (anti-Brexit, n.tr.) mai extremi joacă rolul grupului de politicieni Whig, așa-numiții Adullamite Cave, o facțiune a liberalilor, care au încercat să împiedice obținerea dreptului de vot pentru clasa muncitoare cu prețul dărâmării propriului lor guvern.

Toate astea ar fi prilej de bucurie dacă lucrurile nu ar fi atât de dureroase. Theresa May, prin inepție și viclenie, cele două calități cardinale ale ei, a distrus totul.

Theresa May este o femeie timidă, cu o inteligență limitată, despre care David Cameron a spus că este mai eurofilă decât el. În primul ei an ca prim-ministru, până la înfrângerea ei în alegeri în 2017, a făcut mai mult sau mai puțin ce i-au spus să facă cei doi influenți consilieri ai ei, Fiona Hill și Nick Timothy. După aceea, a făcut ce i-a sugerat Olly Robbins, funcționarul public care îi servește drept consilier pe Europa.

Toți acești oameni sunt fervenți adepți ai taberei Remain (anti-Brexit, n.tr.).

Funcția publică a luat-o prizonieră pe doamna prim-ministru, care rămâne, oricum, o adeptă a Remain (anti-Brexit, n.tr.); dar iată că funcția publică găsește că este mult mai greu să-și impună voința asupra Camerei Comunelor.

Prim-ministrul britanic le-a permis oficialilor să facă politică, dar politica învinge mereu înțelepciunea birocraților. Planul UE este să-și obțină cele 39 de miliarde de lire, să țină Marea Britanie într-un acord tranzitoriu și apoi, în timp, să convină asupra unui acord care va fi cumplit pentru Marea Britanie. Theresa May poate să accepte asta, dar Partidul Conservator din Camera Comunelor nu va accepta așa ceva.

Ce se poate face acum?

BBC și establishmentul britanic vor din toate puterile un nou referendum. Sir John Major a spus ieri seară că așa ceva este posibil, o profeție care, speră el, se va autoîndeplini. Din fericire, greșește, și un alt referendum este extrem de improbabil, mai ales că sondajele de opinie arată că nu s-a schimbat proporția celor care sprijină Leave (plecarea din UE, n.tr) și Remain (rămânerea în UE, n.tr). Asta ar însemna să admitem că Marea Britanie nu este o țară democratică. Această admitere ar avea consecințe enorme pentru secolul ce vine.

Mie mi-ar plăcea să văd că Marea Britanie are aceeași relație cu UE ca cea pe care o are Canada. Asta ar însemna o graniță funcțională cu Irlanda, dar asta e ceva normal dacă ieșim din UE, și nu trebuie să însemne că oamenii vor fi opriți în drumurile lor peste graniță.

O altă soluție este opțiunea norvegiană, pe care, inițial, o voiau majoritatea euroscepticilor, până când minciunile celor din tabăra Remain (anti-Brexit, n.tr) nu i-au convins că asta ar însemna să te supui legilor UE și să plătești sume mari UE, fără niciun cuvânt de zis în adoptarea legilor UE.

Suntem deja membri ai Zonei Economice Europene (EEA), așa că a rămâne în EEA este o bună poziție de retragere. Retrăgându-ne în EEA înseamnă că nu vom avea de plătit așa-numita înțelegere de divorț de 40 de miliarde de lire. Norvegia plătește mulți bani pentru a face parte din diferite programe UE, dar acestea sunt voluntare.

Afară din UE, dar totuși în EEA, nu va mai fi nevoie să fim membri în Politica Agricolă Comună sau în Uniunea Vamală, așa că vom putea să realizăm propriile noastre acorduri comerciale. Norvegia a semnat acordul privind libertatea de mișcare, dar Liechtenstein, nu.

Această opțiune este realmente tentantă, dar doar ca o soluție temporară, care să nu devină permanentă.

O altă opțiune ar fi cea turcească, care ne-ar da posibilitatea să vindem în Europa fără tarife, cu excepția produselor agricole și a serviciilor, fără să plătim pentru acest privilegiu.

Mi-ar plăcea să-l văd pe Boris Johnson cum face turnee prin țară, susținând una dintre aceste opțiuni.

Desigur, o altă opțiune este ieșirea (din UE, n.tr.) fără un acord, în mod ordonat. Și asta ar funcționa, și s-ar putea să ajungem acolo. Boris s-ar putea să se gândească să facă o campanie în acest sens.

Poziția doamnei prim-ministru de azi pare foarte fragilă, dar ea nu pare să aibă un înlocuitor evident, mai ales nu printre partizanii Brexit. Cabinetul ei și cabinetul din umbră sunt în criză de talente. Luna trecută, funcționarul public cel mai înalt din Marea Britanie, Secretarul Cabinetului Sir Jeremy Heywood, s-a retras cel puțin temporar, pentru că are cancer. Regina are 92 de ani și este vioaie, dar nu întinerește nici ea.

Nu cred că Uniunea cu Scoția, ori cea cu Irlanda de Nord sunt în vreun pericol, dar sunt unii care spun asta.

Un alt referendum pe Brexit, o eventualitate improbabilă, dar nu imposibilă, ar distruge încrederea în ideea că oamenii sunt cei care conduc în Marea Britanie. Sir John Major, care a pretins că s-a opus ferm eurofederalismului în dezbaterile asupra Tratatului de la Maastricht, dar care acum nu se scuză deloc că apără un UE mult mai puternic, a spus azi că un referendum în toamnă este probabil.

Noi alegeri generale ar putea să conducă foarte ușor la un guvern de extrema stângă, primul din istoria noastră, dacă actualul guvern minoritar pierde încrederea Camerei Comunelor.

Partidul Unionist din Irlanda de Nord, DUP, e tot ce stă între Marea Britanie și dezastru, dar DUP singur s-ar putea să nu fie suficient pentru a salva țara.

Vremuri interesante.

Traducere și note, Roxana Dascălu

[1] Home Rule = guvernarea unei colonii, a unei țări dependente, sau a unei regiuni, de către proprii ei cetățeni, mai ales revendicată pentru Irlanda, între 1870 și 1914.