Titlurile de stat, ca indicator de neîncredere în economie

38
11 minute de lectură
Foto: pixabay

Observam la un moment dat, amuzat, că România a intrat în criză o dată și a ieșit de trei-patru ori, dacă ne raportăm la declarațiile politicienilor. De fapt, în politică poți să minți și să promiți fără să ți se întâmple nimic. Iar din criză n-am prea ieșit, din moment ce băncile continuă să-și plaseze banii „defensiv” în instrumentele statului și nu se cumpără bunuri de folosință îndelungată.

Cea mai mai mare parte a finanțărilor acordate (21%) sunt creanțe asupra sectorului guvernamental, iar pe locul al doilea vin creditele în lei acordate populației (20,7%), că tot am văzut „exuberanța” de la creditul de consum întreruptă de normele de creditare și facilitățile acordate la carduri „trădate” de evoluția masei monetare în sens restrâns (M1).

Cu alte cuvinte – așa cum remarcam de mai multă vreme –, deși companiile generează un raport cost/beneficiu mai bun, împrumuturile vizează tot populația. Creditele retail în lei și valută reprezintă 27,6% din totalul activelor bancare, în timp ce acelea pentru companii, doar 23%.

O explicație este aceea că de trei decenii se exersează restructurarea populației în locul economiei și din acest motiv sunt preferate la finanțare componenta mai sănătoasă (persoanele fizice) și cea care nu poate da faliment (statul).

Da, numai că, în anul pre-criză 2008, expunerea față de sectorul guvernamental era de 5%, nu de 20%, ca acum. Asta ar arăta, ca să reiterez, că „boom”- ul a fost doar o extensie de lichiditate înglobată în active, nu una a activității productive, ca în Polonia. Motiv pentru care mărirea accelerată a PIB, colateralizată cu active imobiliare, ar trebui căutată în sistemul bancar cu neperformanța aferentă. În acest context se poate spune, la fel ca în cazul veniturilor fiscale, că atunci când se raportează intermedierea financiară la PIB, o problemă poate fi nu doar creditul, ci și PIB-ul „umflat”. În același timp însă, nu avem cum să nu discutăm de deficiențe antreprenoriale. Se poate vorbi de faptul că mediul economic este atât de ostil, încât managerii nu prea pot ieşi pe plus dacă pun la lucru banii împrumutați, dar și că România nu de bani are nevoie, ci de antreprenori care să ducă proiectele până la capăt, după cum sublinia guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

Punând lucrurile cap la cap, poziția statului la nivelul finanțării vădește că, din cât de puțin capitalism aveam, rămânem cu și mai puțin, ceea ce e doar o consecință a riscului de a avea o economie cu bugetul „la centru”.

Cadrul fiscal românesc taxează permanent potențialul de dezvoltare, capitalul, în loc ca acesta să fie pus la treabă și să fie impozitat ceea ce produce. Din acest motiv, al decapitalizării continue cu taxe, se observă că, după anii cu creștere semnificativă, economia respiră greu. Și în măsura în care accizele sunt mari, întreprinderile mici și mijlocii se găsesc în imposibilitatea de a concura corporaţiile supracapitalizate.

Ajunși la acest punct, merită reiterat de ce se verifică legea lui Murphy potrivit căreia un elefant e un șoarece construit după indicațiile guvernului. Se vede asta fiindcă indicațiile se raportează strict la factori politici și rezultă o structură încărcată cu mult personal neproductiv.

Iar mai grav este că elefanții nu aparțin doar statului, ci și sectorului privat. Cum au apărut ei? Ca urmare a negocierilor guvernamentale, ceea ce face să poarte aceeași lipsă de eficiență.

E clar că atunci când guvernul participă la ceva transmite ineficiența venită din presiunea politică. Deoarece politicul caută să dețină controlul, în detrimentul oricărei alte funcții. Din acest motiv, în economia României se văd furnizori de utilități și retaileri mari care nu prea au nevoie de credit din piață. Furnizorii menționați chiar sunt bănci de facto, în măsura în care încasează bani în avans, pe seama consumului estimat.

În situația în care România a fost împărțită între taberele conducătoare, e un loc dominat de oligopoluri. Mai există companii mici, însă cele eficiente nu-şi îndreaptă atenţia asupra pieței autohtone. Actorii mari ce acționează pe piața internă fie nu adaugă valoare, fie n-o redistribuie. Și atunci se administrează sărăcia, finanțată dintr-o datorie publică care s-a triplat în două cincinale, în loc să se creeze bogăție, cu ajutorul piețelor.

Înainte de publicarea în presă a datelor privind expunerea sistemului financiar pe sectorul guvernamental, ultimele informații privind indicatorii monetari evidențiau o creștere a depozitelor bancare datorată agenților economici. Este bizar să manifeste companiile o înclinaţie spre economisire mai pregnantă decât persoanele fizice. Firesc ar fi ca populația să acumuleze resurse, companiile să se împrumute prin intermediul băncilor, dar cum se întâmplă exact pe dos înseamnă că nu prea e mult business de făcut în România, dar nici antreprenorii nu se pricep să-l facă.

De aici nu se poate trage însă concluzia că e nevoie de noi reglementări, care să îndrepte chestiunea, ci de mai mult capitalism și piețe.

Soluția nu-i să crească salariile în paralel cu mărirea taxelor și deficitelor, care înseamnă pierdere, ci, concomitent cu scăderea poverii fiscale, excedent bugetar și întărirea rolului piețelor.

Dar hai să detaliem problematica repunând pe tapet relația exporturi + economisire + taxe = importuri + investiții + cheltuieli publice. În mod firesc, exporturile ar trebui să se echilibreze cu importurile, economisirile cu investiţiile şi taxele cu cheltuielile bugetare.

Dacă însă balanţa export – import este dezechilibrată, e nevoie să fie compensată fie prin scăderea cheltuielilor fiscale, fie prin creșterea altor elemente, precum economisirea sau taxele.

Din păcate, populația e supraîndatorată, n-are cum să facă economii, iar impozitarea ar înghesui-o și mai mult.

Sigur că poți să atragi o cantitate mai mare de fonduri europene, dar există riscul ca ele să nu fie bine canalizate. De aceea, ajungem la ultimul factor al relației, investițiile, pe care dacă-l asociem cu celălalt element viabil, reducerea cheltuielilor publice, rezultă că avem nevoie de un stat mai mic.

Cu mai puțin stat în economie, se creează un mediu de business propice să atragă investiții străine directe și se dezvoltă piețe ce absorb venitul disponibil al populației și formarea brută de capital a companiilor. Pe când, în acest moment, cu o economie cu bugetul statului în centru, banii absorbiţi prin taxe nu reuşesc să genereze o creştere economică reală, care să aducă bunăstare, nu deficite!

Însă pentru a veni investițiile, sunt necesare modificări legislative în planul taxării și modificări instituționale în zona piețelor. Pentru că, în prezent, avem un sistem care doar dă impresia că ar exista economie de piaţă, fără să fie, de fapt. De aceea, orice specialist ar fi chemat din afară, cu oricât de multă competenţă, şi-o va declina. El nu poate face nimic fără schimbarea cadrului, şi pentru ca acesta să poată fi modificat în sensul eficientizării, e necesar ca în procesul de vot să fie eradicat traficul informal de decizii, numit popular corupție.

Şi odată ce România va fi condusă de o clasă de persoane educate şi cu expertiză palpabilă – nu una mimată de diplome –, se va putea merge spre un sistem legislativ care să permită să se obțină, în acelaşi timp, relaxare fiscală şi micșorarea statului.

Foto: pixabay

Dar n-am terminat tot ceea ce aveam de zis, ar mai fi unele mici „amănunte” de adăugat, când vorbim de creditare. La sfârșitul anului trecut, creditul neguvernamental se plasa la 268 de miliarde de lei, din care 181 de miliarde finanțări în monedă națională și 87 în valută. Procesul de conversie a creditului din monedă străină în lei – care s-a derulat fără mare tam-tam – a fost un succes. Tot statistica ne arată că, în decembrie 2008, componenta în lei a creditului reprezenta sub 43%, iar cea în valută era majoritară, cu 57%. De la mai puțin de jumătate la peste două treimi, iată o evoluție semnificativă a ponderii componentei în lei în creditul privat.

Dacă ne uităm însă mai cu atenție, trecând de la ponderi la cifre absolute, se vede că finanțările în valută s-au micșorat mai mult decât au avansat cele în monedă locală. Unde s-a redistribuit restul? Către economia subterană și creditul guvernamental.

Și „firul” este logic. Creditul neguvernamental a scăzut din cauza unui mediu împovărat fiscal, în condițiile în care la noi accizele scumpeau benzina, când la toată lumea se ieftinea. Motiv pentru care business-ul s-a refugiat „la negru”.

De aceea numerarul în afara sistemului bancar a ajuns la 18% din totalul masei monetare (M3), în ciuda reglementării mai stricte a tranzacțiilor cu cash. Iar din moment ce majorarea cash-ului s-a accelerat, înseamnă că mediul de afaceri s-a înrăutățit, în același ritm.

În circumstanțele în care din ce în ce mai mult business a ajuns în economia subterană, încasările de impozite și taxe s-au redus și statul s-a împrumutat mai mult ca să-și finanțeze cheltuielile.

Din această cauză s-a mărit creditul guvernamental la 116 miliarde de lei în decembrie 2019, de la doar 17 miliarde în decembrie 2008.

În paralel cu extensia finanțărilor acordate statului, marile magazine și-au redus cantitatea de capital utilizat. De aceea au și repatriat băncile cu acționariat străin bani în țările lor de origine. Dar nu străinii sunt cei care au înrăutățit mediul de afaceri și au contribuit la micșorarea consumului, ci politicienii români. Astfel, cheltuielile familiilor cu taxele au ajuns să reprezinte o treime în totalul cheltuielilor. Iar acest mod defectuos de a funcționa e trădat de evoluția M1. Economia subterană și supraîndatorarea și-au pus amprenta acolo. Sistemul nostru tinde să-l păstreze pe cel care practică prețuri mari, pentru că funcționează cu taxe mari. Chiar dacă asta duce, în final, la blocaj, așa cum s-a văzut pe piața imobiliară.

Populația se supraîndatorează în primă instanță, după care consumul acesteia virează în sfera neînregistrată, fiindcă politicul induce așteptări greșite. În prima fază, în care oamenii politici promit, românii cumpără pe datorie, după care, dezamăgiți, își manifestă neîncrederea migrând către economia informală. Extensia numerarului în afara sistemului bancar și finanțările din ce în ce mai mari îndreptate către zona sigură a statului pot fi percepute ca un preț al neîncrederii. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele