Trei artiste

Jurnal cultural

Sunt perioade în care, dacă ai un mic răgaz şi traversezi la pas centrul Bucureştiului, poţi vedea nu una-două, ci mai multe expoziţii de mari calităţi. De pildă la finele lui februarie sau în primele zile ale lui martie, pe pragul primăverii, pornind dinspre zona Universităţii, din Centrul Vechi, spre Sala Palatului, apoi spre Piaţa Amzei, prin Romană şi până „la Şosea”, cum se spunea pe vremuri, de-a lungul Bulevardului Aviatorilor, către Institutul Cultural Român, o bogată salbă de „personale” îşi aşteptau vizitatorii. N-am văzut nicăieri aglomeraţie ca la vernisaje, am fost şi singur în câte o galerie, însă mai intrau, ici şi colo, cetăţeni, unii tineri, poate studenţi la Belle-Arte, ba chiar şi câte un artist venit să vadă ce mai lucrează colegii săi…

Maria Bordeanu: realitatea şi imaginea/ imaginile ei

La Cărtureşti Carusel, Maria Bordeanu a propus 6 Spaţii deconstruite (vernisaj: 21 februarie; curatoare: Simona Vilău). Prima „personală” a artistei după cea din 2015, de la Galeria 418, care, nemaiavând un spaţiu propriu în Capitală, continuă s-o gireze pe autoare, ca şi pe ceilalţi artişti din portofoliu, pe domeniul de la Cetate, la Dunăre, în muzee ori la târguri vizuale internaţionale şi, în Bucureşti, în diverse formule de „coproducţie”, acum cu Librăria de pe Lipscani. Sunt găzduite aici de ani buni expoziţii de artă pe unul dintre etajele de tipul „supantelor” laterale adăugate la reamenajarea monumentalei clădiri negustoreşti, pe adică un balconet în formă de „U”, prelins şerpuitor de-a lungul pereţilor, spre profunzimea clădirii, undeva, în spatele colonadelor care susţin terasele interioare ale magazinului, sub tutela fostului acoperiş transformat în cupolă tehnicistă de sticlă, prin care lumina zilei se revarsă de sus şi până jos, la parter, asupra întregii întreprinderi, coborând şi pe scările care conduc către beciurile de asemenea recuperate pentru comerţul cu cărţi.

Spaţii deconstruite – titlu concludent: Maria Bordeanu (bucureşteancă născută în 1982, absolventă a Departamentului de Pictură a Universităţii Naţionale de Arte în 2005, cu masterat obţinut în 2007) lucrează realist, în linia – mai mult decât atât – a „fotorealismului”, „capturează”/ „copiază”/ „reproduce” spaţii, decoruri, „secvenţe de viaţă”, dar le şi „deconstruieşte”, în sens derridean sau mai general-analitic, livrându-ne mai multe straturi de imagini sau mai multe nivele ale aceloraşi instantanee, descompuse în secvenţe ori cu fragmente mărite ca printr-un „blow-up” (ca să rămânem în limbajul tehnicii foto). Hiperrealismul glisează astfel către reflecţia asupra statutului lucrării de artă, doar aparent „reproductivă”, de fapt analitică, investigaţie asupra eşantioanelor de realitate încadrate şi „scanate”, „disecate”, problematizate. Şi se insinuează şi un anume sentiment al nefirescului, de timp suspendat, de lume oprită din drumul ei, încremenită spre a fi „studiată”, metamorfozată în repertoriu simbolic de „spaţii”, în şir de imagini ale unor imagini.

6 lucrări recente, datate 2017-2019, în parte fiind vorba despre ansambluri. Teme reluate, aprofundate: cadre naturale văzute prin ferestre sau decupate ca atare, contemplate de siluete umane sau… de noi înşine, distribuiţi în rolul personajelor-martori reflexivi. Pe rând: Tunelul – o fată văzută din spate, „surprinsă” la jumătatea înaintării printr-un tunel verde, străpungând vegetaţia; Priveliştea (The View) – triptic cu câte o fereastră cu câte 4 ochiuri fiecare, deci un poliptic din 12 gemuleţe care „decupează” şi „reconstruiesc” peisajul, pădurea proiectată pe cerul albastru, senin; „Faza” (The Phase – titlurile fiind furnizate în expoziţie doar în englezeşte; sensul cere ghilimelele) – unde peste imaginea naturală principală apare, în ştraifuri, încă una, în „dialog” ambiguu; Câmpul (The Field) – 6 pânze lungi, alipite pe înălţime, ca peisaj cu adaosuri straturi-straturi, intercalate, parţial congruente, în rest nu; Cina (The Dinner) – triptic cu câte 2 x 3 farfurii pe o masă, pe fundal de grădină cu crini; şi chiar o Fereastră (The Window) – nu una reală, ci un tablou conţinând un alt tablou, peisaj de aspect dunărean cu un dreptunghi de pădure tânără, ca de luncă, jos, la bază, suprapus/ă peste scurgerea apei…

Ana Bănică: ce e amorul?!

Alături, tot pe Lipscani, mai către Bulevardul Ion C. Brătianu, într-unul din spaţiile de la ARCUB – Centrul de proiecte culturale din subordinea Primăriei Generale a Capitalei, în Hanul Gabroveni reconstruit ca ansamblu modular de săli de spectacole, expoziţii, evenimente publice – O retrospectivă din dragoste a Anei Bănică (vernisaj: 26 februarie; curatoare: Ioana Ciocan).

Nu e o „retrospectivă” de carieră, ar fi fost şi cam devreme, ci de temă predilectă. Mobilă tehnic, desenatoare pe orice suprafaţă, de pidă pe oglinzi sau direct pe pereţi, şi cu alte mobilităţi performative, Ana Bănică (născută în 1978 în Craiova, cu studii de Grafică tot la UNArte Bucureşti) desenează dintotdeauna cupluri, „dragostea”, în toate ipostazele ei, cu un tandem recurent de personaje, ea şi el, conturaţi simplu, caricatural, îndeajuns pentru a pune în evidenţă ideile, raporturile, situaţiile, adeseori indicate sau „ascunse” sau ironizate în inscripţii însoţitoare. Recapitulare şi totodată continuare a lungii serii, ea a alcătuit o expoziţie …din, nu …de sau …a dragostei, deci mai degrabă cu afecţiune faţă de temă şi indicând-o ca teren de explorare, deloc cu intenţii idilice, în liniile sentimentaloide şi consumiste pe care, cu naivitate jucată, le parodiază. Nu patetismele amorului, ci învăţămintele lui tratate comic ori sarcastic le are Ana Bănică în vedere, preluând în manieră proprie înclinaţia oamenilor de a comenta hâtru orice, de a se despărţi zâmbind, râzând de trecut, uneori, ca-n cimitirul de la Săpânţa maramureşeană, şi de lumea de-aici, înainte de-a porni către cea de-apoi. Prin acumulare, se-adună aproape de-o filozofie de viaţă!…

Codruţa Cernea: ce va fi în viitor?…

Tot în linie realistă şi tot descinzând din descriptivismul fotografic, dar cu asumarea stranietăţii ca meliorism proiectat în viitor, în utopie, evoluează şi Codruţa Cernea, care a expus la Galeria Möbius o Viitoare nostalgie (vernisaj: 15 februarie).

În formele sale „soft”, mai puţin tehnologizante, fără roboţi şi fără ipotetice nave spaţiale de peste mii şi mii de ani, science-fiction-ul speculativ „decolează” adeseori pe nesimţite din cotidianul banal, deplasându-se către alternative discrete. Cu ori fără intenţie, inspirându-se sau nu din respectivul gen literar şi cinematografic, de asemenea în descendenţa mai general-„futurită” a avangardelor şi a geometrismelor mai recente, Codruţa Cernea pictează scene serene, în tonuri pastelate, în interioare riguros desenate, în atmosferă aseptică, în ancradramente care eventual sugerează construcţii cu suprafeţe de sticlă prinse în tije metalice, dintr-un viitor altfel neidentificabil, dar fără stridenţe, alteori în exterioare perfect grădinărite, în linişte şi pace, încât să te odihneşti, să citeşti, să cânţi la pian, să stai şi să te gândeşti sau, ca-ntr-o anecdotă isteaţă, poate că – nimeni neştiind ce şi cum va fi în viitor?! – doar… să stai!

Cu alte cuvinte, realismele contemporane îşi găsesc debuşee diverse, ca-n aceste proiecţii calme la suprafaţă, poate că şi puţintel tensionate pe dedesubt, dincolo de cromatica lor evanescentă, cu liniaturi precise şi cu suprafeţe omogene, din lumea noastră dar şi dintr-alta pe care, neştiind-o încă, am avea motive s-o aşteptăm cu oarecare îngrijorare…


Restul plimbării din pragul primăverii – săptămâna viitoare!

Comentarii




Ion Bogdan Lefter
Ion Bogdan Lefter este scriitor, critic literar, analist cultural şi politic, profesor la Universitatea din Bucureşti, fondator şi conducător al revistelor „Contrapunct”, „Observator cultural” şi „aLtitudini”, fost director al Editurii Litera, fost director în România (Bucharest bureau chief) al postului american de radio Europa Liberă, secţia română.