Trei mări și o piață de aproape 2 trilioane de dolari

68
8 minute de lectură

Inițiativa celor Trei Mări este un club economic alcătuit din 12 țări europene care, împreună, coagulează o piață cu 114 milioane de cetățeni și un produs intern brut de 1.870 de miliarde de dolari. Produsul intern brut cumulat al celor 12 state este mai mare decât al Rusiei, față de care vor să-și câștige independența energetică.

Cu excepția Austriei, toate depind de banii europeni. Cu excepția Croației și a României, tot restul clubului depinde de gazele rusești. Fără excepție, toate sunt membre ale Tratatului Nord Atlantic (NATO), ceea ce le dă o sensibilitate aparte față de Statele Unite, care par, la rândul lor, interesate de această piață central și est-europeană dincolo de potențialul ei strategic. Patru dintre statele membre ale Inițiativei sunt membre ale grupului de la Visegrad articulat în zorii postcomuniști din 1991, pe coordonatele istorice ale unui acord vremelnic semnat în secolul al XIV-lea și revigorat oarecum în contemporaneitate de repulsia comună față de imigranții sirieni. Cu excepția Austriei, partenerii Inițiativei sunt membri ai unui alt club, cu respirație globală, inițiativa chineză 16 plus 11. Spre deosebire de fondurile europene, investițiile chineze destinate grupului central și est-european sunt mult mai modeste, fie și deoarece China consideră grupul ca fiind o punte către Uniunea Europeană, locul unde se consumă mai eficient, mai diversificat și mai inspirat banii.

Toate economiile regiunii trec printr-o perioadă de expansiune economică robustă, susținută, în majoritatea cazurilor, de consumul alimentat de creșterile salariale. În aproape toate economiile regiunii există o criză a forței de muncă, mai ales a celei calificate, provocată de expansiunea economiei, de investițiile străine, în unele cazuri și, cu mici excepții, de migrarea forței de muncă spre salariile mai mari din Occident. Tot cu mici excepții, în toată regiunea cresc prețurile, o inflație alimentată de mărirea salariilor și de scumpirea țițeiului. România e campioană în acest sezon la proba de inflație. Aproape toate economiile regiunii au un surplus al contului curent, adică intră în țară mai multă valută decât iese din ea, ceea ce susține moneda locală. Cu excepția a cinci țări, restul, deși membre ale Uniunii Europene, nu au adoptat încă moneda unică, ceea ce le vulnerabilizează monedele în fața fluxurilor de bani străini și le reduce capacitatea de seducție în ochii investitorilor din afara UE. Dacă o firmă chinezească sau japoneză investește într-o fabrică într-o țară din grup, care are o monedă proprie, și exportă apoi fără taxe produsele în piața apetisantă a zonei euro, atunci investitorii asiatici trebuie să-și facă hedging, adică să-și asigure riscul valutar pentru un traseu sprințar din moneda proprie în cea locală și apoi în euro, cu eventuala reluare a ciclului. Riscant din cauza costurilor, a sensibilității monedelor așezate pe economii uneori iliberale, deseori imprevizibile. Dintre țările care-și mențin monedele proprii, doar Croația și Bulgaria sunt implicate într-un traseu de aderare la euro. Restul își țin monedele proprii nu neapărat de dragul suveranității, idee pe care Germania sau Franța au depășit-o de dragul bunăstării, ci datorită mecanismului pervers de ajustare oferit de o monedă în cazul unei eventuale crize, atunci când, năucită, își pierde brusc valoarea.

Din perspectivă economică, statele care frecventează reuniunile Inițiativei, lansate de Polonia și Croația, au interesul de a articula proiecte mari în infrastructura rutieră, feroviară, energetică și digitală, care să beneficieze de fondurile europene și de finanțările instituțiilor financiare internaționale, de calibrul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și al Băncii Europene de Investiții (BEI).

Banii europeni rămân esențiali pe traseul dificil și poticnit al convergenței cu marile, așezatele economii europene.

Polonia are cea mai mare economie și este plasată pe locul 24 în clasamentul economiilor lumii în 2017, potrivit Fondului Monetar Internațional (FMI), cu un PIB de aproape 525 de miliarde de dolari.

Polonia a demonstrat de-a lungul ultimilor ani o capacitate strategică de a planifica și implementa proiecte cu bani europeni. În ultimul cadru bugetar multianual al Uniunii Europene 2014-2020, Polonia va primi aproximativ 86 de miliarde de euro din fondurile structurale europene. Banii sunt distribuiți pentru diferite programe, ceea ce face din Polonia cel mai mare beneficiar al politicii de coeziune a UE în termeni absoluți și printre cele mai mari pe cap de locuitor.

Polonia nu ignoră nici efortul de cofinanțare. Pentru a consuma cele 86 de miliarde de euro, Polonia alocă 19 miliarde de euro prin bugetul propriu. Investiții prioritare din fondurile structurale sunt direcționate în sectoarele transporturilor și energiei. Banii europeni sunt de asemenea folosiți în investiții menite să stimuleze competitivitatea IMM-urilor și pentru finanțarea cercetării și a inovării. Dar fluxul

de bani europeni s-ar putea micșora sensibil în următorii ani, iar autoritățile de la Varșovia și-au planificat deja cheltuieli mai mari pentru investiții. Pentru a compensa o reducere a valorii fondurilor structurale primite, Polonia își va crește cu 1,3% din PIB cheltuielile pentru investițiile publice, potrivit ultimului raport al OECD. Totodată, Polonia își va majora cu 0,35% din PIB cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare care nu sunt finanțate din fonduri europene.

Obsesia dependenței de imperiu

Importurile de gaze din Rusia au echivalat cu 58% din consumul Cehiei și 62% din cel al Germaniei și al Ungariei. Polonia a importat 64% din consumul de gaze din Rusia, Austria, 70%, iar Slovacia, 84%. Nevoia de a reduce dependența nu are exclusiv rădăcini în geopolitică, într-o intenție de a se distanța de influența fostul imperiu comunist, ci și rațiuni de prudență financiară. Probabilitatea unei creșteri a prețurilor gazului, care urmărește de altfel cotațiile țițeiului, ar fragiliza finanțele țărilor captive contractelor cu Gazprom, colosul energetic rusesc.

Dar elementele geopolitice ale strategiei economice de reducere a dependenței față de gazul rusesc sunt mai subtile, ca atare mai puternice. Potrivit Baker Institute, un think tank american, pe măsură ce Germania își închide centralele nucleare și după ce gazoductul North Stream 2 va deveni operațional, 80% din gazul consumat va fi importat din Rusia. Perspectiva ca Germania să fie aproape captivă în mâinile Gazpromului îngrijorează atât statele baltice, cât și Polonia, care se tem de potențiale „concesii tactice” ale liderului european în fața Rusiei. Replica Statelor Unite a fost oferta de gaz lichefiat, dar gazul care alunecă prin conducte dinspre Rusia este mai ieftin decât LNG adus cu vapoarele din Statele Unite, ca atare mai eficient pentru afacerile industriale. Independența are costurile ei.

Tot legat de diversificarea fluxurilor energetice regionale este și subiectul gazoductelor. La summitul de la București s-a discutat și evoluția lucrărilor gazoductului BRUA, proiect european oarecum independent de Inițiativa celor Trei Mări, dar care, odată pus în funcțiune, va diversifica oferta de gaze din regiune. BRUA este o parte esențială pentru continuarea exploatării gazelor din Marea Neagră, proiect înghețat deocamdată din cauza incertitudinii legislative și fiscale din România. În chestiunea interconectării de dragul independenței energetice, regiunea a mai trecut printr-un eșec, al gazoductului Nabucco, eșuat prin dezertarea partenerilor austrieci și ungari, dar și prin imposibila finanțare a proiectului.

România este interesată de finalizarea gazoductului BRUA, din coridorul Bulgaria- România-Ungaria-Austria. Operatorul național Transgaz a început în această vară lucrările pentru acest gazoduct. Transgaz construiește infrastructura de pe teritoriul României, o rețea de conducte lungă de 479 km, care va costa 478,6 milioane de euro. Uniunea Europeană finanțează 40% din costuri, printr-un împrumut nerambursabil de 179,3 milioane de euro. Potrivit estimărilor, Transgaz va termina partea sa din BRUA la finalul anului viitor, dar România este interesată de progresul rețelei de conducte care va lega Ungaria de Austria.

Polonia și Croația par interesate de construcția de terminale pentru gazul lichefiat, obiectiv de care România nu pare preocupată.

Dar interesul României pare a fi implicarea în articularea infrastructurii rutiere care să lege țările baltice, prin Polonia, Slovacia și Ungaria, de Bulgaria și Grecia, proiect numit Via Carpatia. Proiectul are șanse mari de a fi finanțat din fonduri europene, exercițiu demonstrat deja de Polonia. Un al proiect necesar și finanțabil ar lega regiunea printr-o rețea modernă și rapidă de căi ferate, care ar susține investițiile în toată regiunea.

Bani sunt, dovada implicării celor două instituții europene, BERD și BEI, în discuțiile summitului de la București și în îndemnurile comisarului european pentru Politică Regională și ale președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Memorandumurile sunt asumate politic. Marele impas este coagularea energiilor regionale pentru punerea ideilor în practică.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele