Starea de urgență decretată de președintele Iohannis este o experiență prin care România nu a mai trecut din vremea ultimei mineriade. O experiență care duce de la îngrijorare la panică de-a dreptul pentru unii, dar care până la urmă ar trebui să fie mai degrabă un motiv de optimism: autoritățile fac lucruri concrete, chiar dacă neplăcute pentru unii, astfel încât situația să nu degenereze.
Ordonanța 1/1999, cu modificările ulterioare, care reglementează starea de urgență și pe cea de asediu este ea însăși rodul unei stări de urgență. E născută în chinuri, în timpuri de mari convulsii mineriado-politice:
În ultimele zile și mai ales în ultimele 24 de ore, manifestările ilegale ale minerilor din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au generat mari violențe și mari pericole, nu la adresa unui guvern sau unei puteri politice, ci la adresa întregii națiuni. Au fost atacate forțele de ordine, au fost batjocorite cele mai elementare norme ale legii, au fost bătuți și umiliți oameni care purtau haina militară, au fost luați ostatici, au fost sustrase armament și muniție din dotarea trupelor de jandarmi. În calitate de comandant al forțelor armate, nu pot admite batjocorirea militarilor care apără ordinea publică, iar ca președinte al României am obligația de a veghea la buna funcționare a instituțiilor publice care au fost puse în pericol.(…) Dacă violențele românilor vor continua, România nu va mai avea în față niciun viitor. De aceea, în urma ședinței CSAT din această noapte, am hotărât instituirea stării de urgență pe tot teritoriul României, în următoarele condiții: dacă până azi, 22 ianuarie până la ora 14, minerii nu vor începe întoarcerea în Valea Jiului, starea de urgență va intra în vigoare începând cu ora 14. Dacă în acest interval de timp ei vor încerca să se deplaseze în orice altă direcție, starea de urgență va intra în vigoare imediat. Am hotărât aceste măsuri speciale pentru ca legea să fie lege pentru toți”.
Dar nu a fost să fie, până la urmă decretul nu a mai fost publicat în Monitorul Oficial, starea nu a mai fost instituită, s-a încheiat Pacea de la Cozia și, încet, cu multe cicatrice, România a început să se refacă.
În schimb, în perioada comunistă, românii au trecut de câteva ori prin starea de necesitate (Constituția în vigoare atunci nu conținea noțiunea de stare de urgență). Însuși regimul Ceaușescu a sfârșit într-o astfel de situație, decretată de Nicolae Ceaușescu în persoană.
În 1975, mai multe râuri ieșeau din matcă și provocau inundații dezastruoase în zone întinse din țară. Din Mureș până în Vâlcea sau Buzău, zeci de oameni au murit sau unii dispărut fără să mai fie găsiți vreodată. Președintele de la acea vreme, Nicolae Ceaușescu, instituia starea de necesitate. Au fost mobilizate Armata, Miliția, Securitatea, gărzile patriotice, dar situația a fost cu greu stabilizată.
Doi ani mai târziu, în martie 1977 România era zguduită de un cutremur de 7,4 grade pe scara Richter. Nicolae și Elena Ceaușescu au aflat vestea în Nigeria, pe când pecetluiau prietenia între popoare la un banchet oficial. Deși nu i-a fost clar ce s-a întâmplat exact, pentru că, potrivit unor surse, se vorbea de un cutremur de 10 pe scara Richter, Ceaușescu a emis chiar din străinătate decretul privind starea de necesitate.
Cu ultima stare de necesitate declarată în viața lui, Nicolae Ceaușescu și-a și semnat condamnarea la moarte. A lui și a regimului său. În 17 decembrie, când în Timișoara lucrurile luau o turnură fără precedent, a decretat stare de necesitate în plan local. Erau împușcați oameni, circulația era interzisă, orașul era în stare de război. N-a mai durat decât câteva zile și, pe postul național de televiziune, crainicul George Marinescu citea decretul care dădea fiori tuturor: „Avînd în vedere încălcarea gravă a ordinii publice, prin acte teroriste, de vandalism și de distrugere a unor bunuri obștești, în temeiul articolului 75 punctul 14 din Constituția Republicii Socialiste România, președintele Republicii Socialiste România decretează:
Articolul 1. Se instituie starea de necesitate pe întreg teritoriul țării. Toate unitățile Armatei, Ministerului de Interne și formațiunilor gărzilor patriotice sînt puse în stare de alarmă.
Articolul 2. Pe timpul stării de necesitate se interzic orice întruniri publice, precum și circulația în grupuri mai mari de 5 persoane. Se interzice circulația pe timpul nopții, începînd cu ora 23, cu excepția persoanelor care lucrează în schimburi de noapte.
Articolul 3. Toate unitățile socialiste sînt obligate să ia măsuri imediate pentru desfășurarea normală a proceselor de producție, pentru paza bunurilor obștești, pentru respectarea strictă a ordinii, disciplinei și programului de lucru.
Articolul 4. Consiliile populare municipale, orășenești și comunale sînt obligate să asigure respectarea strictă a ordinii publice, paza bunurilor proprietate socialistă de stat și cooperatistă, aprovizionarea în bune condiții a populației, desfășurarea normală a transporturilor, organizarea și desfășurarea în bune condiții a întregii activități economice și sociale.
5. Întreaga populație a țării este obligată să respecte cu strictețe legile țării, ordinea și liniștea publică, să apere bunurile obștești, să participe activ la înfăptuirea normală a activității economico-sociale.
Decretul este semnat de tovarășul Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România.”.
Ca o ironie, unul dintre puncte vorbea de aprovizionarea în bune condiții a populației… Doar că nimic din toate acestea nu i-au folosit lui Nicolae Ceaușescu. Nu mai era vorba de refacerea de după inundații sau cutremur. Calamitatea era de altă natură atunci, iar punerea țării pe picioare avea să ia mult mai mult timp.
În ultimii 10-15 ani, au mai fost tentative de decretare a stării de urgență, potrivit noii Constituții, toate, pe motiv de calamități naturale.
În timpul inundațiilor din iulie 2005, au fost mai multe voci care au vorbit despre nevoia instituirii stării de urgență, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Iată argumentele premierului de atunci, Călin Popescu Tăriceanu: „Declararea stării de urgență ar fi însemnat preluarea unor componente importante din instituțiile statului sub controlul Armatei și cred că acest lucru nu era nevoie, acest lucru se întâmplă atunci când democrația este pusă în pericol, când instituțiile fundamentale ale statului sunt puse în pericol.”.
La începutul lui 2012, sud-estul României era sub nămeți, iar premierul Victor Ponta îi solicita președintelui Traian Băsescu să instituie starea de urgență. Cererea premierului, dublată de cea a Consiliului Județean Buzău, județ greu lovit de viscol, s-a împotmolit în refuzul argumentat al președintelui:
Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrative-teritoriale care se instituie în următoarele situații, deci inclusiv măsuri de ordin politic, și aceste situații sunt: existența unor pericole grave, actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale. Este exclus, nu suntem într-o astfel de situație. La punctul b, iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre (…) este evident că nici Constituția, nici legea nu se referă la o situație de viscol, care afectează parțial teritoriul țării, și nici la situații de iarnă. Pentru aceasta sunt celelalte situații, care trebuie gestionate la nivel județean și la nivelul ministerelor. De aceea, nu pot să apreciez decât că ori s-a vrut o capcană în care președintele să se repeadă repede cu un decret de instituire a stării de urgență, ceea ce ar fi însemnat ca imediat conducerile administrațiilor locale să fie preluate de militari, să se conducă prin ordonanțe militare, ori este vorba de necunoașterea legii”.
Acum însă avem de-a face cu o amenințare la care nimeni nu are o rețetă perfectă. Starea de urgență, cu tot ce presupune ea, este însă cu certitudine un instrument important la îndemâna autorităților. Și nu doar la noi, căci multe alte țări europene îl folosesc în speranța că pot limita efectele coronavirusului. ■
