Este firesc ca bilanțul săptămânilor din pragul verii să fie mai modest în cazul artelor zise „ale spectacolului” – într-un sens larg, în toate cazurile care presupun scenă și sală de joc, deci și al muzicii, al dansului, chiar și al filmului, fiindcă premiere noi nu se mai programează până-n toamnă. Mai bine se prezintă către finalul „stagiunii” literatura și restul producției editoriale cu profiluri artistice și socio-umane, precum și creativitatea vizuală, care continuă să furnizeze bune, uneori excepționale expoziții în galerii. Probabil că nu întâmplător e vorba despre propuneri cel mai adesea individuale, pe când celelalte sunt colective și presupun bugete de producție mari, recuperabile doar prin șiruri de reprezentații și proiecții în sezoanele active, nu atunci când orașele se golesc. Pentru lansările de cărți și pentru vernisaje nu se vând bilete și nu e nevoie de săli pline ochi de plătitori, scriitorii și plasticienii asumându-și mai direct, la scară mai mică relația de „consum” cultural, încât instalarea caniculei nu-i descurajează neapărat. Vor pleca și ei până la urmă în concedii, însă… în urma lor nu se închid efectiv porți, precum ale teatrelor care intră în pauza dintre stagiuni.

Acum – despre trei expoziții bucureștene recente (cu o prelungire pîn’ la Dunăre!). Altele urmează. Iar despre cărți noi – peste vară…

Galeria 418, care și-a avut timp de câțiva ani sediul într-un elegant apartament din centrul Capitalei, s-a repliat pe un program de proiecte itinerante, în țară și în străinătate, cu un ax de stabilitate lângă Portul Cetate de pe Bătrânul Danubiu, la Castelul Barbu Drugă și pe domeniul înconjurător, unde unele dintre construcțiile anexe, mai ales fostele hambare de cereale, au devenit spații – spectaculoase – de expunere. Joana Grevers, româncă stabilită în Germania, specializată în istoria artei, strănepoată a proprietarului micii moșii, organizează acolo, de ani buni, tabere pentru grupuri de artiști. În jurul remarcabilelor opere ale lui Romul Nuțiu, Vincențiu Grigorescu și Diet Sayler, galeria și-a constituit un portofoliu care-i mai alătură și pe tinerii Ștefan Radu Crețu, Ștefan Petrică, Cristian Răduță sau Albert Kaan. Primului și ultimului din această serie de nume foarte promițătoare le-au fost vernisate expoziții în luna iunie, la finele unui nou stagiu de creație: lui Kaan chiar pe Domeniul Barbu Drugă, într-un hambar, și lui Crețu în București, la UNAgaleria (a Universității Naționale de Artă – UNA, adică), strămutată și ea, nu demult, după pierderea sediului de pe Strada General Budișteanu, într-una dintre halele de la vechiul Combinat al Fondului Plastic, astăzi dezafectat, dar rămas în patrimoniul Uniunii Artiștilor Plastici. Expoziția lui Kaan rămâne vizitabilă până la începutul lui septembrie; a lui Crețu, The Origin of Boxes (Originea cutiilor sau a casetelor pe care le meșterește), deschisă doar două săptămâni, 4-17 iunie, s-a așezat în prelungirea celorlalte ale sale găzduite la fostul sediu 418 (în 2012 și 2014).

În spațiul „postindustrial” din spatele Casei Scânteii, micile sau mai marile vietăți mecanice imaginate de Ștefan Radu Crețu s-au simțit ca la ele acasă. Sculptorul perseverează în direcția care l-a impus deja: deghizat în colecționar de vechituri pescuite de prin talciocuri, el asamblează bucăți de materiale varii, componente de aparate dezmembrate sau alte piesete mărunte, descoperindu-le sau imprimându-le sugestii zoomorfe. Multora dintre ele le adaugă și baterii, motorașe, mecanisme care le pun în mișcare antenele, aripile, piciorușele, făcându-le să zvâcnească, să-și penduleze membrele, să se bălăbăne, să bârâie și să zumzăie. „Poveriste”, căci simple, „umile”, cu aer de „artă naivă”, în tradiția – de asemenea – a „ready-made”-urilor, dar în reconfigurări și resemantizări care includ sugestii parabolice, trimiteri parodice, mult haz și surprinzătoare tușe poetice, lucrările lui Crețu nu mai au nimic din tezismul „anticonsumist” al altor vremuri, venind hotărât către ludicul postmodern. Înconjurat de plăsmuirile sale eroi-comico-satirice, artistul face figură de „vrăjitor” sau de „demiurg” capabil de o nouă „facere a lumii”, cu noi specii de lighioane, amuzante foc, dar îndemnând și la meditație, poate că și la îngrijorări: cum ar fi dacă ele ar prolifera și ar crește și mari, precum cele două amplasate central, într-o cușcă din plasă de sârmă?!

La Muzeul Național al Literaturii Române, de fapt un veritabil centru multartistic, sunt mereu deschise, în cele două sedii, mai multe expoziții. Dintre cele recente – In.Fuzion#1, pe 12 iunie, primă etapă a unui proiect vizual-literar la care au fost invitați să colaboreze 12 scriitori și 12 plasticieni: Lavinia Braniște, Marius Chivu, Robert Gabriel Elekes, Nora Iuga, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari, Ioana Pârvulescu, Valeriu Mircea Popa, Simona Popescu, Andrei Ruse, Marcel Tolcea, Matei Vișniec și Aurel Bulacu, Anca Maria Ciofîrlă, Suzana Dan, Mircia Dumitrescu, Mirela Iordache, Alexandru Jakabhazi, Róbert Köteles, Sofia Ovejan, Eugen Raportoru, Florin Stoiciu, Dan Paul Ungureanu, Naiana Vătavu.

A fost – de fapt – o a doua expunere a primei etape, după cea de la Palatul Mogoșoaia de la sfârșitul lui aprilie. Formulei evenimentului de-o seară, a expoziției-„instalație” care prezintă experimentul mixajelor vizual-textuale, i s-a adăugat la MNLR un „performance durațional” definit de promotorii proiectului drept „o perspectivă somatică asupra artei și a literaturii”! Urmează un stagiu comun de lucru în Banat, la Buziaș, și asamblarea rezultatelor într-o carte-album și pe un disc compact.

Foarte diversă, inevitabil neomogenă, expoziția și-a etalat chiar varietatea lucrărilor și a textelor rezultate din dialogul vizualilor și al scripticilor: unii au pictat, au desenat, au făcut colaje și au asamblat mici obiecte despre care ceilalți au scris; sau… invers: ultimii le-au oferit primilor fraze inspiratoare, în încercări cel puțin interesante de punere față în față a celor două limbaje artistice.

Simpatic vernisaj, pe 20 iunie, în minuscula Galerie Contemp, situată undeva în rețeaua de căi de acces din spatele blocurilor care privesc către Sala Palatului: străduța cu nume de mare actor, George Vraca, a fost invadată de publicul adunat pentru miniexpoziția Reverentia a gravorului ZuZu (Răzvan-Constantin) Caratănase. Traficul, care oricum n-avea la dispoziție decât un fir îngust între mașinile parcate la ambele rigole, a fost aproape blocat, șoferii neștiind ce să-nțeleagă din viermuiala boem-artistică și pitoresc-mondenă care nu-i lăsa să avanseze decât în ritmul melcilor. Carambol!

Înăuntru, în încăperea de vreo 15-16 metri pătrați a galeriei – o selecție foarte restrânsă de gravuri ale lui Caratănase, în maniera sa aparent „clasică”, de acumulare laborioasă a contururilor săpate în lemn cu precizie de bijutier, siluete umane și decoruri parcă antice, evocatoare ale mitologiei greco-latine, dar în configurații funambulești, barochizant-fantaste, nu fără note de cruzime. Personajele au – de pildă – capetele retezate din cauza decupajelor de perspectivă, nemaiintrînd în cadru, iar în fundal se-ntrevăd tensiuni, confruntări, încolăciri. Într-o galerie – spuneam – miniaturală, lucrările nu puteau avea decât dimensiuni mici sau medii. Câteva au prelungit ciclurile pe care artistul le expusese în precedentele sale expoziții, altele au fost noi, într-o demonstrație concisă de continuitate. Ieșeau în evidență două-trei imagini parțial suprapictate cu maro, după realizarea gravurilor alb-negre propriu-zise. Între ele – singura compoziție de mari dimensiuni, acoperind peretele din fundal, opus vitrinei dinspre stradă, dominând spațiul, copleșitoare…