Viețile partidelor

Economia Chinei este mai sovietică decât credeți

242
7 minute de lectură

Ediția tipărită | Finanțe și economie
15 decembrie 2018

NOȚUNEA că economia Chinei, deși nominal comunistă, seamănă cu cea a Uniunii Sovietice pare la prima vedere absurdă. Căderea Cortinei de Fier a dezvăluit carcasa ruginită a unei țări incapabile să producă mărfuri pe care să le vrea Occidentul. China este cel mai mare exportator al lumii; orașele ei sunt pline de zgârie-nori strălucitori. Cetățenii sovietici au trăit fără bunuri de consum de lux sau le-au cumpărat de pe piața neagră, la un preț piperat. Clasa mijlocie în creștere a Chinei poate să aleagă dintre zeci de branduri de designeri la mallurile locale.

Sursa: Banca Mondială ; VoxEU

Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, creată la cinci ani după revoluția rusă din 1917, s-a destrămat la vârsta de 69 de ani. În vârstă de 69 de ani, Republica Populară Chineză pare destinată pentru dominația mondială. Totuși, economia sovietică a părut dinamică și modernă odinioară. PIB-ul Chinei per capital, la paritate de putere de cumpărare, rămâne sub cel al Uniunii Sovietice în ajunul prăbușirii sale. Și în ciuda ambalajului său capitalist, Partidul Comunist conduce economia Chinei într-o direcție similară cu cea a Uniunii Sovietice la apusul său.

Înapoierea economică poate să aibă avantaje, cum susținea odată economistul ucrainean-american Alexander Gerschenkron. Cei care se dezvoltă mai târziu pot genera câștiguri mari pe noul capital și pot copia tehnologii din zone mai bogate, fără a trece prin procesul laborios de încercare și eroare. În prima jumătate a secolului XX, populația Uniunii Sovietice a rămas în mare parte rurală, iar industrializarea era mult mai puțin avansată decât în Europa occidentală. Mutând populația la oraș și angajând oamenii în fabrici pline de tehnologie occidentală, sovieticii au recuperat terenul economic fără să se sprijine pe piețe și pe capitalul privat.

Rezultatele au fost remarcabile – o vreme. Datele sovietice oficiale exagerau performanțele economiei, dar studii ale analiștilor CIA și ale altor economiști arată o creștere robustă în anii ’50, cu producția reală per capita crescând cu aproape 6% anual. În anii ’60, aceasta a crescut mai lent, dar tot la un ritm solid de 3%. În ediția din 1961 a manualului său seminal de economie, Paul Samuelson, un economist american laureat al premiului Nobel, a prezis că economia sovietică va fi mai mare decât cea americană în anii ’90. Când Nikita Hrușciov a spus Occidentului „vă vom îngropa”, amenințarea părea credibilă.

În anii ’70, fisurile au devenit din ce în ce mai vizibile. În ciuda unor investiții substanțiale, creșterea producției și a productivității au încetinit semnificativ. În anii ’80, productivitatea scădea (vezi graficul). Într-o analiză publicată în 1994, William Easterly și Stanley Fischer au dat vina pentru racilele sovietice pe scăderea câștigurilor de capital. Beneficiile acumulării de capital (economii pentru a finanța fabricile, echipamentele și așa mai departe) scad în timp, dacă nu sunt găsite noi utilizări productive pentru capital.

Din anii ’70, câștigurile din ce în ce mai mici la investiții au tras tot mai în jos economia sovietică. Și alte economii au suferit probleme similare. Dar firmele din economiile de piață aveau o mai mare libertate și mai multe stimulente pentru a experimenta noile tehnologii. Resursele puteau curge mai ușor de la firme stagnante la cele promițătoare. Fiecare aspect al economiei sovietice era dirijat prin planificarea centralizată, care nu putea să reproducă această dinamică.

Dezvoltarea Chinei a urmat calea sovietică, în unele privințe: industrializarea a însemnat o urbanizare rapidă și adoptarea tehnologiilor de producție de mult folosite în economiile mai bogate. Dar China, spre deosebire de Uniunea Sovietică, a abordat piețele globale. Comerțul mondial a ajutat la disciplinarea firmelor chinezești. Sucursalele din străinătate și firmele mixte au facilitat transferul de tehnologie și de procese (spre durerea guvernelor occidentale, furioase pe furtul de proprietate intelectuală). Chinezii din clasa de mijloc își cheltuiesc veniturile pe aceleași alimente și produse de modă ca și cei din Occident.

Totuși, acest ambalaj capitalist maschează influența continuată a statului. Firmele private din China reprezintă doar 52% din producția industrială, o proporție care a crescut de la aproape nimic la începutul anilor ’80, dar care nu mai crește. În ultimii ani, proporția investițiilor făcute de întreprinderi de stat a început să crească. Deși nu se poate compara cu dimensiunile planificării centrale sovietice, Partidul Comunist exercită și el influență asupra altor părți ale economiei – prin accesul preferențial la credite, de pildă, și obligația duală a directorilor legați de partid față de firmele lor și de stăpânii lor politici.

Nu vin vremuri mai bune

Efectele sunt maligne. Creșterea producției reale a scăzut cu peste jumătate, din 2007. Mai îngrijorător, contribuția la creștere din acumularea de capital este acum mai mare decât era în anii ’80 sau ’90, iar productivitatea are o contribuție mai mică. Într-adevăr, productivitatea e de fapt în scădere și într-un ritm rapid, potrivit unei lucrări recente a lui Harry Wu și David Liang de la Universitatea Hitotsubashi din Japonia. Estimările nepublicate de Wu sugerează că, în 2016, productivitatea totală a factorilor, sau contribuția la creștere care nu este reprezentată de adăugarea muncii și a capitalului, s-a redus din nou la nivelurile care fuseseră înregistrate la începutul anilor ’90.

Problema este aceeași cu cea care a afectat Uniunea Sovietică: capitalul, dirijat de interesele politice, se acumulează în părți ineficiente ale economiei.Lucrarea lui Wu și Liang sugerează că ameliorarea productivității în sectorul tehnologiei informației a fost factorul care a salvat China. Creșterea productivității firmelor de IT a încetinit doar puțin în anii de după criza financiară globală, consideră ei, în timp ce în alte părți ale economiei, scăderea productivității a tăiat mai mult de două puncte procentuale din creșterea PIB. Dar așa cum a descoperit restul lumii bogate, cu timpul, devine mai dificil să scoți eficiență din producția IT.

China nu este în prag de prăbușire. În anii 80, sovieticii au fost împovărați de scăderea dramatică a prețului la petrol și de creșterea cheltuielilor pentru apărare. Firmele orientate spre piață ale Chinei și piețele ei de capital mai dezvoltate înseamnă că genul de reforme de care are nevoie vor fi mai puțin disruptive decât transformarea dureroasă a economiei post-sovietice

E clar însă că ea nu mai are spațiu să sporească productivitatea, mimând economiile avansate. Inovația proprie ar putea ajuta, dar aceasta este sugrumată de politici care dirijează capitalul spre cele mai puțin productive firme ale Chinei. China poate să pară că este mai confortabilă acum cu piețele. Dar interesele Partidului Comunist încă le bat pe cele ale sectorului privat. Nu există vreo cale ușoară de a relaxa această constrângere – sau, poate, de a evita alunecarea în stagnare.


Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „ Viețile partidelor ?”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele