Vizita apostolică – după 20 de ani

13 minute de lectură

Sorina Coșbuc

Vizita Papei Francisc a avut loc în anul în care se împlinesc trei decenii de la Revoluția Română din Decembrie 1989, moment esențial pentru libertatea religioasă din România. Tot trei decenii se împlinesc anul acesta de la reînființarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, desființată abuziv de regimul comunist prin Decretul nr. 358/1948.

Nu în ultimul rând, au trecut 20 de ani de la precedenta vizită a unui suveran pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, prieten al României și personalitate iubită și respectată în toată lumea. Vizita a fost încununarea unor strădanii începute imediat după Revoluţie: legalizarea Bisericii Greco-Catolice la 31 decembrie 1989; restabilirea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul la 15 mai 1990; invitarea Papei Ioan Paul al II-lea în România de către preşedinții Ion Iliescu (1991), respectiv Emil Constantinescu (1998), invitarea Papei în România de către Biserica Catolică din ţara noastră şi, desigur, de către Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române.

În 1999, am fost martorii primei vizite a unui suveran pontif într-o ţară majoritar ortodoxă, o premieră în relaţiile interconfesionale. Ea a dus la o dezgheţare a relațiilor dintre Bisericile Catolică şi Ortodoxă, tensionate de la începutul mișcării ecumenice (anii 1920-1930) și mai ales ca urmare a Războiului Rece. În această privință, România a fost o deschizătoare de drumuri şi de acest început se leagă numele Patriarhului Teoctist, în care Papa Ioan Paul al II-lea şi-a găsit un interlocutor de încredere.

O relație complicată

Dacă, încă de la fondarea statului român modern de către Alexandru Ioan Cuza și până în anul 1989, o preocupare a guvernelor succesive a fost supravegherea și controlul Bisericii Ortodoxe Române și a celorlalte culte religioase, începând cu anul 1990, misiunea guvernului a devenit aceea de a sprijini exercitarea libertății religioase de către cetățeni, de a sprijini activitatea cultelor religioase devenite, cu adevărat, autonome și libere față de stat.

Nici mult-lăudata perioadă interbelică nu a excelat la capitolul libertății religioase. Constituția din 1923 propunea o ierarhizare a cultelor religioase, conferind atributul de „Biserici românești” numai Bisericii Ortodoxe Române și Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Prima lege a cultelor, din anul 1928, nu conținea sintagma „libertate religioasă”, ci folosea o expresie ambiguă din punct de vedere juridic – „libertatea cultelor” și prevedea că Ministerul Cultelor are dreptul de „supraveghere și control” asupra tuturor organizațiilor religioase.

În anii comunismului, Biserica Greco-Catolică a funcționat doar în clandestinitate, clericii și credincioșii asumându-și mari riscuri. Biserica Romano-Catolică nu a fost recunoscută oficial (concordatul cu Vaticanul din 1927/1929 a fost revocat și neînlocuit cu o altă formulă juridică astfel încât să recunoască de jure Biserica Romano-Catolică), dar a funcționat fără abuzuri la fel de severe precum cele aplicate greco-catolicilor.

Așadar, libertatea religioasă, ca drept fundamental constituțional în orice democrație, a fost aplicată doar începând cu 31 decembrie 1989 – ziua în care a fost promulgat Decretul-lege nr. 9 privind recunoașterea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Acesta este documentul fondator al libertății religioase în țara noastră. Sigur că, ulterior, țara noastră a devenit parte a tratatelor internaționale care proclamă libertatea religioasă și de conștiință, mai apoi a fost redactată noua Constituție care prevedea libertatea de conștiință și, în fine, prin Legea privind libertatea religioasă, adoptată în anul 2006, se consfințesc toate aceste principii, la care România deja aderase.

Papa Francisc București 2019. Foto Bogdan Cristel

„Să mergem împreună cu puterea memoriei. Nu cu memoria nedreptăților suferite sau pricinuite, a judecăților și a prejudecăților, care ne închid într-un cerc vicios și ne determină să avem atitudini sterile, ci cu memoria rădăcinilor: a primelor secole în care Evanghelia, vestită cu îndrăzneală și spirit profetic, a întâlnit și a luminat noi popoare și culturi; a martirilor din primele veacuri, a Sfinților Părinți mărturisitori ai credinței, ai sfințeniei trăite zilnic și propovăduite de atâtea persoane simple care împărtășesc același Cer”, a rostit Papa Francisc, la București.

Mottoul evenimentului, „Să mergem împreună!”, dă cheia în care Vaticanul privește vizita în România. Este o chemare la unirea tuturor credincioșilor sub mantia ocrotitoare a Maicii Domnului, dar și la renunțarea la egoism, și la unirea forțelor în favoarea binelui comun.

Sloganul ilustrează țara-gazdă, România, ca grădină a Maicii Domnului, cinstită, deopotrivă, de toți creștinii. Se remarcă efortul depus de organizatorii vizitei pentru a adapta simbolistica vizitei papale la specificul majoritar ortodox al țării noastre, știut fiind că Fecioara Maria se bucură de o înaltă cinstire în biserica răsăriteană.

Vizita Papei Francisc a avut ca moment central desfășurarea, pe Câmpia Libertății de la Blaj, a ceremoniei de beatificare a celor șapte episcopi greco-catolici martiri, un eveniment care a subliniat suferința și martiriul întregii Biserici Greco-Catolice în anii comunismului.

Papa Francisc a oficiat ceremonia de beatificare a celor șapte episcopi martiri în afara Vaticanului (lucru foarte rar în practica Sfântului Scaun – de regulă, beatificările care se fac în afara Vaticanului se proclamă de către cardinalul președinte al Congregației pentru Cauzele Sfinților).

Discursul său a emoționat și a atins o lume întreagă, reușind să ajungă la sufletele tuturor celor care l-au ascultat.

,, Am totuși o greutate pe inimă. Este greutatea discriminării, a segregării și a maltratării suferite de comunitățile voastre. Istoria ne spune că nici creștinii, nici măcar cei catolici, nu au fost străini de acest rău atât de mare. Pentru aceasta, aș vrea să vă cer iertare. Cer iertare în numele Bisericii Domnului și vouă, pentru momentele în care, de-a lungul istoriei, v-am discriminat, maltratat sau v-am privit într-o manieră greșită, cu privirea lui Cain, nu cea a lui Abel, și nu am știut să vă recunoaștem, să vă prețuim și să vă apărăm în specificitatea voastră. Pentru Cain, nu contează fratele lui. Prin indiferență, alimentăm prejudecăți și instigăm la ură. De câte ori nu judecăm în mod nechibzuit, folosind cuvinte care rănesc, cu atitudini care seamănă ură și creează distanțe! Când cineva este lăsat în urmă, familia umană nu mai merge înainte. Nu suntem creștini pe deplin, și nici măcar umani, dacă nu știm să vedem persoana înainte de acțiunile sale, înainte de judecățile și prejudecățile noastre”, a spus, la Blaj, Papa Francisc.

În trei zile, Papa a fost prezent în București, Şumuleu-Ciuc, Blaj și Iaşi, în mijlocul credincioşilor romano-catolici, greco-catolici şi ortodocşi. Este un semn al unităţii românilor în jurul unor valori europene, precum pluralismul religios, diversitatea etnică şi religioasă, dar şi o confirmare directă a faptului că ţara noastră este, la nivel european, un model de bună convieţuire interetnică şi interreligioasă. Este, probabil, unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care țara noastră le are de exportat în plan european.

Papa Francisc ne-a vizitat în perioada în care România deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. Astfel, vizita Papei confirmă angajamentul european ferm al României de promovare a unor politici publice echilibrate și democratice în domeniul vieții religioase.

Memoria respectului

Memoria primei vizite apostolice în România a fost evocată, cu respect, de Papa Francisc. ,,Călătoria aceea, prima pe care un episcop al Romei o întreprindea într-o țară majoritar ortodoxă, a deschis calea altor evenimente asemănătoare. Vreau să adresez un gând de recunoscătoare amintire Patriarhului Teoctist. Cum să nu ne amintim strigătul spontan de «unitate! unitate!», care s-a ridicat aici, la București, în zilele acelea?”

În mai 1999, eram încă proaspăt ieșiți din comunism, aveam ambiții să ne alăturăm statelor din NATO și din Uniunea Europeană, ne luptam cu inflația și cu accesul la piața și la bunurile din Occident. Migrația nu era încă la cote alarmante, dar se făcea simțită. Oamenii trăiau în intervalul contradictoriu dintre speranța într-o viață materială mai bună și întoarcerea la credința exprimată liber, pe stradă, prin pelerinaje. Tocmai de aceea, venirea lui Ioan Paul al II-lea în București a fost o adevărată sărbătoare a României, cea cu virtuți europene, virtuți care nu se epuizează în bunăstare financiară, ci se completează cu armonie socială, relații interetnice decente care să nu degenereze în conflicte. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea a avut totodată virtutea de a împinge agenda politică și parcursul euro-atlantic al României – țară cu o clară orientare către Occident, dar care, în 1999, șchiopăta în plan administrativ, economic etc.

De data aceasta, vizita Papei Francisc nu are ce agendă politică a României să rescrie și nu are forța de a impulsiona vreun proiect politic major la acest moment. În comparație cu vizita din mai 1999, vizita Papei Francisc pare desprinsă de timpul istoric. Vizita Papei Francisc e, într-un fel, partea a doua a vizitei Papei Ioan Paul al II-lea. Cea din mai 1999 a fost o vizită foarte politică și cu majore implicații în geopolitica relațiilor interconfesionale internaționale. A deschis drumul dialogului catolico-ortodox cu toată împotrivirea de moment a celorlalte Biserici Ortodoxe. Dar s-a limitat la București, momentele ecumenice fiind presărate cu momente-simbol – cum ar fi prezența și reculegerea Papei Ioan Paul al II-lea la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu din cimitirul Bellu.

Patriarhul Teoctist – contestat, încă, la acel moment, din cauza trecutului comunist – a devenit o personalitate mult mai frecventabilă atât în România, cât și în afară, după mai 1999. Deci, și-a dorit vizita, i-a înțeles miza politică și națională, iar vizita l-a ajutat la conturarea unei imagini mai bune atât în România, cât și în afara țării.

Patriarhul Daniel are imaginea unui lider care face ceea ce promite – Catedrala Mântuirii Neamului este un exemplu. Concluzia avansată e că din perspectiva Bisericii Ortodoxe, vizita Papei Francisc nu poate avea același impact precum cea din 1999.

            Vizita Papei Francisc este, pe de o parte, continuarea firească a vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, iar pe de altă parte, un demers complementar.

Complicatul secol XXI

Traversăm o perioadă intensă în privința prezenței în spațiul public internațional a evenimentelor care implică elemente religioase.

Pe de o parte, recent, am avut de-a face cu atentate teroriste soldate cu sute de morți atât împotriva musulmanilor la Christchurch, în Noua Zeelandă, cât și împotriva creștinilor din Sri Lanka.

De asemenea, se naște în țări precum Ungaria, Germania, Estonia sau Italia fenomenul „generation identity” – generația tinerilor ce se descrie ca rezistentă la politicile migraționale, schimbările morfologiei etnice a populației prin imigrare și chiar unitate în jurul unei credințe care este, de regulă, cea creștină, în variantele ei catolică (Italia, Ungaria sau Polonia), evanghelic-charismatică (SUA) sau chiar atee-păgână (Estonia).

Nu în ultimul rând, argumentul religios este folosit abuziv în bătălia politică și propagandistică, fiecare încercând să se cațăre la înălțimea de apărător al valorilor creștine, împotriva imigranților de altă religie, neomarxismului ateu, ocultei mondiale etc. Demersurile de acest gen au drept unic scop obținerea de capital politic sau crearea de breșe favorabile anumitor interese.

În acest context, evenimente internaționale precum vizitele pastorale din această primă parte a anului efectuate de Papa Francisc în țări foarte diverse din punct de vedere religios, precum Panama (23-28 ianuarie), Emiratele Arabe Unite (3-5 februarie), Maroc (30-31 martie), Bulgaria și Macedonia de Nord (5-7 mai) și România (31 mai-2 iunie), sunt elemente pozitive, menite să puncteze necesitatea protejării libertății religioase, ca drept fundamental în orice democrație. De asemenea, mobilizarea extinsă și manifestările de solidaritate generate de incendiul de la Catedrala Notre-Dame ne-au reamintit că la originea Europei se află o construcție identitară care nu e deloc străină de creștinism.

Toate aceste lucruri readuc în atenție importanța factorului religios în procesul de luare a deciziilor, fie că vorbim de politici naționale, europene, fie de politici internaționale. Suntem, poate, la un moment de răscruce în ceea ce privește înțelegerea profundă a religiei, iar acest lucru ne îndeamnă la prudență, la discernământ și, mai presus de toate, la o empatie profundă cu democrația, un regim politic care se poate foarte ușor fragiliza, când pierdem din vedere libertatea religioasă – înțeleasă nu doar ca eliberare a persoanei de sub autoritatea statului, ci și ca libertate de a ne exprima identitatea religioasă în spațiul public fără a ne simți în permanență amenințați sau cenzurați.

Modelul românesc de cooperare între stat și culte, precum și armonia interetnică sunt modele de succes, în special prin prisma rezultatelor concrete. România este un exemplu fericit de toleranță și armonie etnică și religioasă, cu relații cordiale și corecte între culte, precum și între culte și stat. Într-o societate pluralistă, este important ca atât cetățenii, cât și organizațiile societății civile să lucreze împreună pentru realizarea binelui comun, considerând că pluralismul religios și etnic reprezintă un atu, mai degrabă, decât o provocare la adresa stabilității statului român.

„Să mergem împreună!” îndeamnă România la bucuria de a trăi împreună, la dialog și la unitate, dincolo de diferențele etnice și confesionale.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele