S-au perindat de-a lungul istoriei o mulțime de ziceri celebre atribuite unor personaje la fel de notorii, care au încântat publicul și au devenit locuri comune ori prilej de etalare a culturii pentru snobi. Unele dintre ele sunt false, dar au intrat așa de tare în conștiința universală încât, nu le mai poți extrage. Dar de semnalat poți să le semnalezi. Luăm de pildă arhicunoscuta spunere din Grecia antică: „Sunt fericit că m-am născut grec, iar nu barbar, om, iar nu câine, bărbat, iar nu femeie, liber, iar nu sclav, grec, iar nu barbar.” De regulă i se atribuie lui Platon. Dar și lui Socrate și lui Aristotel. Cel mai cunoscut istoric al filozofiei grecilor antici, Diogene Laertio, spune că Thales din Milet ar fi autorul maximei. Nu are documente cu care să demonstreze. Nu le are, pentru că ele nu există. Dar a auzit el de la cineva. În fapt, cel mai probabil e ca această butadă să fi fost rostită de vreun chițibușar semianalfabet și preluată ca proverb național, asumat și de Thales, și de Socrate, și de Platon. Important este că fraza e simpatică și reflectă o situație socială extrem de realistă a Greciei antice. Nu se știe de ce grecilor nu le plăceau câinii. Nu le vedeau utilitatea și prin urmare nu înțelegeau rostul unei guri în plus de hrănit. Ca să nu jure pe ceva important (pe zei, pe mama, pe tata, pe copii etc.), obișnuiau să jure pe câine. Deci nu prea era bine să fii câine pe vremea lui Socrate. Nici nu mâncai bine și cădeau toate blestemele pe tine. Cu sclavii nu se purtau nici mai bine, nici mai rău decât celelalte popoare. Îi considerau animale de povară și nu le dădeau drepturi. Doar că nu-i mâncau, ca pe câine de altfel. Deci nu renta să fii sclav. Să te naști femeie în acele vremuri era iarăși o problemă. De la zămislire riscai să fii aruncată să mori pe stradă strict pentru că nu mai era loc și pentru tine în casă, economic vorbind. Dacă totuși supraviețuiai și n-aveai norocul să ajungi hetaira, ajungeai o soție, de cele mai multe ori fără drepturi și neglijată, fiindcă bărbații aveau extrem de des obiceiul să le placă alți bărbați. În fine, barbari grecii nu se puteau naște fiindcă dacă erai grec, nu aveai cum să fii barbar. Era pleonastic. Acum se înțelege rostul zicătorii pe care nimeni nu știe cu certitudine cine a spus-o.
Mergem un pic mai departe în istorie și ne mutăm în Roma antică a anului 44. 15 martie, Iulius Cezar merge în Senat deși fusese de mai multe ori avertizat (inclusiv de prezicători și astrologi) să nu se ducă fiindcă există o conspirație care-l vizează. Cezar devenise ușor arogant cu vremea și credea prea mult în steaua lui, așa cum el însuși obișnuia s-o numească. S-a dus totuși și ce s-a întâmplat știm cu toții. A fost ucis cu 23 de lovituri de cuțit. De aici a apărut celebra frază: „Și tu, Brutus?!” – „Et tu, Brute?!” Brutus, unul dintre asasini, se pare că era bastardul lui Cezar făcut cu Servilia, din familia Iunia, concurentă a familiei Iulia din care se trăgea Cezar. Brutus, care bănuia că tatăl său era Cezar, nu era atât republican (pentru că motivul asasinării era că Iulius Cezar voia să transforme republica în imperiu), cât supărat că nu e recunoscut legitim. Văzându-l printre atacatori, Cezar i-ar fi strigat arhicunoscuta vorbă. Faptul nu doar că nu e confirmat, dar e și extrem de improbabil. Suetoniu, celebrul istoric, pretinde că ar fi auzit de la unii, deci adevăr transmis pe cale orală, că Iulius Cezar ar fi rostit totuși cuvintele. Numai că nu în latină, ci în greacă. La fel spune și Plutarh, cu rezerve totuși. Nu e tocmai necredibil, fiindcă Cezar, dincolo de un mare general, era un ins cultivat și vorbea grecește la fel de bine ca latinește. Dar să vedem realitatea. Cezar era un om puternic, înalt și bine făcut. Legiștii au spus că doar una dintre cele 23 de răni ar fi putut fi mortală. Cu toate astea, cu sângele șiroind, căzut la pământ, după multiple lovituri de cuțit, de unde ar mai fi găsit puterea să spună în grecește și nu în limba lui natală: „Și tu, Brutus?!” Și cine l-ar fi auzit ca să transmită totul mai departe? E un pic bizar. E posibil ca totul să vină de la Plutarh, un mare amator de senzațional care înflorea frecvent evenimentele în dauna adevărului. Singurul adevăr posibil e ca marele Cezar, văzându-l pe Brutus printre conspiratorii asasini, ar fi putut doar să gândească, fie și în grecește, aceste cuvinte.

Mergem în anul 1634, după Hristos. Galileo Galilei, om de știință, astrofizician, adept al teoriei coperniciene conform căreia Pământul se învârte în jurul Soarelui și nu viceversa. Lui i se atribuie celebrele cuvinte „Eppur si muove!” – „Și totuși se mișcă!” Le-ar fi rostit în barbă și ușor ironic după ce în fața tribunalului inchizitorial a retractat teoria heliocentrică. Era bătrân, slăbit și aproape orb. A abjurat de frică sau de dragul familiei care-l implora să renunțe? Nu-i face nimeni un proces de ce n-a avut tăria lui Giordano Bruno care s-a lăsat ars pe rug. Doar că e extrem de greu de crezut că în fața unor prelați care aveau drept de viață și de moarte asupra lui, inchizitori cu state grele la ars pe rug, Galilei ar fi avut aroganța de a rosti pișicher „Eppur si muove”. Iar ăia eventual să fi râs la gluma lui bună. Nu, n-a spus asta niciodată. S-a dus în arest la domiciliu și acolo a și murit de inimă. Rea sau nu. Ce a avut biserica catolica cu teoria heliocentrică e și ușor, și greu de înțeles. Ce relevanță avea cine se mișcă în jurul cui? Doar toate erau create de Dumnezeu. În anul 1979, Galilei a fost reabilitat de papa Ioan Paul al II-lea, care a recunoscut că biserica a greșit și în cazul lui, și în cel al lui Giordano Bruno. Niciodată nu e prea târziu să-ți recunoști greșelile. Doar să se întâmple în timpul vieții tale.