Când USR și USL joacă aceeași carte

222
6 minute de lectură

Facebook poate să fie din când în când context al unor ilare revelații. Cea mai recentă pentru mine a fost o postare USR în care anunța susținerea pentru o formă de taxare progresivă. Frapante au fost reacțiile din comentarii, unde fanii lor virtuali păreau uluiți să afle că partidul pe care-l votează este, după cum spuneau ei, „populist” și „de stânga”.

Tendința spre stânga progresivă a celor de la USR nu mi se pare o noutate. Însă faptul poate să-ți scape (ei părând chiar să mizeze pe asta) fiindcă partidul insistă să nu-și declare doctrina politică. Identitatea ideologică în spatele căreia au defilat încă de la facerea partidului a fost una antisistem (mă scuzați, anticorupție), prin care te îmbiau să votezi USR, nu din cauza vreunei alinieri politice, ci fiindcă ceilalți sunt pătați.

Sigur, USR face notă discordantă politicii românești la nivel ideologic. Din 1992, în apusul celuilalt partid care ne anunța din titlu că vrea să ne salveze, toate partidele au avut declarativ o orientare politică, iar USR e primul caz memorabil de partid big-tent (partid care, ca En Marche!, vrea să transcendă ideologiile politice). Însă discursul lor nu-mi sună chiar așa de nou.

De când au intrat în parlament, cei de la USR și-au cristalizat discursul în ceea ce se poate numi o doctrină politică antipesedistă. Astfel, ce caută tânărul partid este să se clădească în imaginația noastră ca antiteza PSD-ului. Dacă PSD este trecutul mizer al României, bătrân, habotnic, putinist și corupt prin excelență, USR va fi viitorul României, tânăr, deschis la progres, european și infailibil.

Schimbând pe „R” în „L”, ajungem la un alt actor memorabil în istoria republicii. USL a apărut pe piața electorală sfidând orice fel de asocieri doctrinare ale partidelor apartenente. O alianță conservator-liberal-social-democrată nu ar fi putut niciodată să urmeze o teorie politică coerentă fără a trăda așa-zisele convingeri ale membrilor săi, însă ei nici n-au avut nevoie de așa ceva. În schimb, USL s-a regrupat în numele principalei „doctrine” politice care a marcat începutul acestui deceniu: antibăsismul — Dacă am putea numai scăpa de Băsescu și ai lui, atunci țara ar putea merge înainte. Simbolul lui Traian Băsescu pentru discursul USL funcționa precis ca simbolul PSD-ului pentru USR. La fel, de altfel, a funcționat PSD odinioară pentru Alianța D.A. și, în mod straniu, tot PSD pentru PNL, foștii lor parteneri din USL.

Care a fost, totuși, problema decimării USL-ului și apoi a PSD-ului? Faptul că ei chiar au reușit să scape de Traian Băsescu. Privind declinul abisal în care se află PSD din perspectiva discursului de astăzi, am putea avea impresia că marele partid al României postrevoluționare și-a adus propria pierzanie prin corupția sa. Însă o fi, oare, chiar așa? Să ne amintim: marțea neagră s-a întâmplat în 2013, ministrul finanțelor Ioana Petrescu prefigura incompetența prezentului guvern încă din 2014, iar în 2016, PSD nu doar a câștigat alegerile, dar s-a și ridicat cu zece procente de la alegerile anterioare. Aș sugera că variabila dintre avansul pesedist din prima jumătate a deceniului și plonjarea lor curentă este dispariția icoanei lui Băsescu.

Imaginea președintelui a rămas gravată în memoria votanților PSD pentru o perioadă bună de timp după ce acesta nu mai era în funcție, iar partidul a știut să stoarcă acest fapt până la ultima picătură. Dar până și relevanța unei personalități la fel de impunătoare ca fostul președinte se ofilește în piața publică democratică — un forum cu memorie foarte scurtă.

În ajunul unui an electoral, mi se pare prielnic să ne punem problema că tocmai această politică de subzistență intelectuală este motivul pentru care România stagnează. Atât timp cât politica românească va fi lipsită de orice fel de fundamente de teorie politică, și se va complace în eternul său discurs antisistem, două probleme vor rămâne neschimbate.

În primul rând, cât timp vom continua să votăm partide politice doar prin virtutea faptului că sunt alții decât cei ce sunt la putere, le oferim acestora contextul perfect de a veni la guvernare complet nepregătiți, iar noi vom rămâne în deplină beznă față de ce ne așteaptă. Cum am putea atunci să le criticăm politicile cu care nu suntem de acord, când noi i-am învestit cu putere fără să le cerem să ne spună în ce direcție vor să meargă? Votând în felul acesta, singura așteptare pe care o putem avea de la ei este să fie mai competenți sau mai virtuoși din punct de vedere moral decât cei pe care îi înlocuiesc. Iar noi, ca buni democrați a căror viziune republicană se trage de la originile gândirii liberale, ar trebui să ne dăm seama că aceasta este deșertăciune și goană după vânt.

Cea de-a doua problemă se poate chiar intui prin prima. Sfințenia nu este de așteptat în politică, iar când pentru un politician fundația puterii sale dispare (în cazul nostru, icoana foștilor guvernanți), el va munci neostenit să o înlocuiască cu o plastografie. Așa a făcut și PSD. Când Băsescu n-a mai existat, l-au reînviat din amintirile votanților, apoi au încercat zadarnic să-l înlocuiască cu Iohannis, prea obscur să-i joace rolul, și acum își dau duhul.

Cei de la USR au început firav pe Facebook să-și destăinuie doctrina politică, și asta poate să-i coste electoratul de dreapta. Însă, poate pot fi ei primul partid notabil de veritabilă stângă. Cine știe, poate năzare în România și vreun partid de dreapta. Dar aceasta este speranța mea pentru politica din 2019 — să înceapă și România să voteze idei, nu salvatori.

Totuși, atât timp cât continuăm să menținem astfel politica în rol de religie națională și să așteptăm vreun mesia care să ne salveze prin virtutea sa, ciclul va continua de acum și până în veac.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele