Erdogan joacă ruleta rusească cu securitatea NATO. Lista de „păcate” a Sultanului

234
3 minute de lectură

A fost odată ca niciodată. În acest stadiu pare să fi ajuns relația dintre Turcia și NATO, parafată în 1952, iar achiziționarea sistemului rusesc antiaerian S-400 este încă o provocare periculoasă pe care Recep Tayyip Erdogan o bifează într-o listă deja mult prea lungă de anomalii.

Autocratul de la Ankara face de ani buni figura unui cowboy rebel în NATO, arogându-și libertatea de-a se vârî în cele mai dubioase combinații, cu efecte dintre cele mai amenințătoare pentru arhitectura de securitate a Alianței Nord-Atlantice.

Rusia va livra în iulie sistemul S-400 Turciei, chiar dacă Statele Unite, locomotiva NATO, i-au atras atenția în mod repetat lui Erdogan că nu sunt compatibile cu echipamentele Alianței și că, mai mult, ar putea crea o scurgere de informații secrete despre avioanele militare F-35.

Situația este mai gravă decât lasă simpla informație să se vadă. Nu poți să-ți bagi Inamicul în casă, cu rachetele în boccea și dotate probabil cu o gamă sofisticată de mici „minunății” de spionaj. Nici în scenariile cu James Bond nu găsim o asemenea decizie de ruletă rusească.

E o naivitate să credem că Putin îi livrează lui Erdogan un sistem de rachete doar din rațiuni comerciale sau pentru a semăna râcă în NATO. Cumpărarea pachetului S-400 este un cal troian ce urmează a fi integrat, ca element „naturalizat”, în apărarea NATO la nivel de bloc militar. Turcia nu poate să-și cumpere jucăriorare balistice doar ca „țară privată”. Când ești într-o alianță militară, orice mutare de genul acesta are impact la nivelul întregii alianțe.

Istoriografic, Erdogan se înscrie acum, însă, într-un trend inițiat de Franța în 2010, când președintele de atunci, Nicolas Sarkozy, invocând din joben motivul „normalizării relațiilor cu Rusia”, a fost la un pas de a servi pe tavă Kremlinului câteva nave Mistral, adică un cadou faraonic de know-how NATO.

Dar în privința capacității de a produce vacarm în Alianță, Sultanul de pe Bosfor se dovedește de neîntrecut.  

Să enumerăm câteva bătăi de cap:

În războiul din Siria, Ankara nu s-a aliniat părții americane, adică poziției NATO, ci a înclinat balanța în favoarea Moscovei la trilaterala Rusia-Iran-Turcia organizată la Sochi. De asemenea, Erdogan nu a făcut un secret din deschiderea largă a ușilor pentru insurgenți islamiști anti-SUA care au luptat în Siria, oferindu-le protecție în Turcia. Ca să nu mai pomenim relațiile strânse cu Frăția Musulmană, organizație islamistă sunnită pe care Administrația Trump încearcă să o pună pe lista grupurilor teroriste. Apoi, în criza din Venezuela, Turcia a intrat iarăși într-o poziție antagonică cu SUA și UE, oferindu-i sprijin lui Nicolas Maduro, umăr la umră cu Rusia, China, Bolivia și Cuba.

Practic, în ultimii ani Erdogan s-a placat conștiincios cu o varietate de motive care să facă din Turcia un stat „pretendent” la excluderea din NATO. Numai că un asemenea scenariu pare puțin probabil, fiindcă Erdogan are în cuier niște chei de aur, cele ale unui culoar strategic vital pentru tranzitarea navelor de război americane în cazul unui conflict la Marea Neagră: strâmtoarea Bosfor, marea sa armă de șantaj.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele