Încrederea în semnătura de pe leu

104
5 minute de lectură

Politicienii arcului de putere și, parțial, cei din opoziția triumfătoare la ultimele alegeri, europene, au căzut de acord: guvernatorul Mugur Isărescu va rămâne, cel puțin pentru o vreme, la cârma băncii centrale. Ideal ar fi ca acest mandat să se finalizeze prin intrarea României în zona euro. Deși acesta este un capitol examinat cu mare prudență de guvernator, care avertizează că nu este suficient să îndeplinim criteriile de convergență, ar trebui să ne apropiem și cu nivelul de trai de media zonei euro și să ne adecvăm instituțiile, prin reforme, la cerințele clubului select al monedei unice. Rămâne de văzut dacă guvernatorul își va menține atitudinea de temporizare, în așteptarea reformelor, după ce a trăit, pe pielea leului și a dobânzilor sale, efectele unei guvernări de un populism excesiv.

Menținerea lui Isărescu la comanda băncii centrale este un gest de normalitate, într-o conjunctură extrem de complicată, cu tensiuni externe multiple, moment în care nimeni nu știe să spună ce va declanșa o nouă criză: populismul, protecționismul, Brexitul sau bulversarea geopoliticii energiei? Guvernatorul are simțul umorului, ca atare va privi cu lejeritate zbuciumul unor politicieni care visează la ziua în care sistemul nostru bancar va practica Sharia, reglementarea sacră a băncilor islamice care interzice asocierea unor dobânzi sau comisioane pentru împrumuturi de bani. Pentru băncile islamice, dobânda, sau Riba, este camătă. Un parlamentar activ în piața promisiunilor cu acoperirea financiară a băncilor nu a avut, deocamdată, curajul să propună aplicarea regulilor financiare ale islamului, dar se mișcă, teoretic, într-acolo: interpretează camăta ca fiind o dobândă excesivă.

În tot acest peisaj de aventuri economice și fiscale, de provocări ale leului, de cheltuieli acoperite de venituri iluzorii și susținute de facilități fiscale, menținerea guvernatorului Isărescu încă o perioadă la cârma băncii centrale este o dovadă de luciditate. Adevăratele probleme ale exercițiului de alegere a boardului BNR sunt, pe de o parte, schimbarea integrală a acestuia, exercițiu evitat de toate băncile centrale din lume, unde se păstrează o continuitate a deciziilor, și, pe de altă parte, efectuarea mișcării în plin sezon electoral. Deși boardul băncii centrale nu ar trebui să fie dependent de politică, iată că alegerea lui de către Parlament îl vulnerabilizează. În teorie, orice economist mare poate să-și depună candidatura pentru un loc în boardul BNR. În practică, profesorul de monedă Silviu Cerna chiar a făcut asta. M-am întâlnit cu el în ultima zi de depunere a candidaturilor. Îl întreb: rămâneți la BNR? Îmi răspunde: nu știu. Îi cer un interviu pentru publicația la care scriam atunci și profesorul Cerna a fost strălucitor. Și-a depus candidatura și, îmi place să cred și astăzi, politicienii au fost convinși și de răspunsurile sale din interviu, care descriau un profesionist desăvârșit, cultivat, cu o excepțională cunoaștere a economiei și a piețelor financiare. Deci, se poate, dar, pe atunci, și componența comisiilor parlamentare era ușor mai pregătită să înțeleagă piața financiară și economia, în general.

Dacă menținerea guvernatorului pe poziții ne poate liniști, avalanșa de reglementări economice din ultimele zile ar trebui să ne îngrijoreze. Bunăoară, facilitățile fiscale pentru constructori, extinse și la alte domenii, de la fabricarea cimentului până la cabinet de arhitectură, par niște reglementări menite să impulsioneze domeniul. Numai că nu este clar care este amplitudinea cheltuielii sau, mai bine zis, a pierderii de venituri fiscale și cum o vor acoperi guvernanții. Ministerul Finanțelor mai pregătește un edict emoționant: o amnistie fiscală parțială, numită, pudic, restructurare financiară. Așadar, companii de stat, private, dar și membrii unor profesii liberale pot beneficia de ștergerea dobânzilor și a penalităților acumulate în timp, dacă-și achită obligația de plată. Așa cum arată acum exercițiul ștergerii penalităților și a dobânzilor acumulate în timp, pare un efort birocratic imens și o mare provocare pentru contribuabili. Pe altă parte, este hazliu limbajul folosit de Fisc: anularea accesoriilor nu înseamnă altceva decât ștergerea penalităților și dobânzilor practicate de stat. Aceste „accesorii”, însă, sunt absurd de mari, seamănă, nu-i așa, cu o poșetă Louis Vuitton sau o eșarfă Dolce & Gabbana. Într-adevăr, statul a practicat cea mai mare dobândă pentru creditul său fiscal și a adăugat la dobânzile sale mari și penalități de întârziere. Așa se face că, dacă ne uităm atent la tabelele afișate de Ministerul Finanțelor, observăm că firmele de stat cu datorii mari au, de pildă, obligații restante de aproape 750 de milioane de lei, însă accesoriile cântăresc mai mult, anume peste 980 de milioane de lei, dublând povara. Într-adevăr, nu este o amnistie fiscală, ci o corectare a unui obicei de a aplica penalități greu de suportat. Însă, la finalul exercițiului, fie că se va aproba sau nu, problema rămâne și va trebui să fie corectată: Fiscul va trebui să-și recalibreze penalizările până la niveluri suportabile de către o economie atât de fragilă.

Deocamdată, în ciuda cheltuielilor oarecum nesăbuite, avem asigurată stabilitatea monetară, asta, dacă pomenile nu o iau razna în an electoral. Deocamdată însă, leul și-a menținut semnătura în care avem încredere.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele