INTERVIU Aurora Liiceanu, despre efectele pandemiei: Se produc sub ochii noștri scindări sociale, care desigur au stat latente până acum

1377
10 minute de lectură

De aproape o lună stăm închiși în casă, iar pentru cei mai mulți dintre noi, obiceiurile de viață s-au transformat radical: unii și-au pierdut locul de muncă, în timp ce pentru alții jobul se aseamănă acum unui război dus în prima linie. Efectele pandemiei de coronavirus se resimt puternic de toți, oriunde s-ar afla în această perioadă. Am stat de vorbă cu psihologul Aurora Liiceanu, care la rândul ei ne-a povestit cum i s-au schimbat tabieturile și cum ne afectează psihologic și social situația în care ne aflăm. Dacă ar fi să comparăm și cu alte schimbări sociale puternice produse tot de evenimente mari și catastrofe, cum a fost cutremurul din 1977 sau Revoluția din 1989, Liiceanu spune că de data aceasta nu se poate face o paralelă, fiindcă pandemia de coronavirus este un eveniment mondial, care afectează o lume interconectată la un nivel la care nu a mai fost niciodată până acum.

„Pandemia este ceva care prinde toată planeta, este la cea mai mare scară, nu este lovit un grup, o populație/popor/țară, ci întreaga specie umană. Ce alegeri se fac acum vor modela viitorul nostru, ne spune cunoscutul istoric Yuval Noah Harari. Izolarea națională este inutilă, obtuză, globalizarea, în toate aspectele vieții noastre, nu o permite. Cooperarea internațională – cu toate suspiciunile de raportări mincinoase, fraude naționale, afaceri dubioase etc. – este singura soluție pentru că o țară singură nu poate gestiona lupta ei cu virusul, cum bine a spus fostul premier britanic Gordon Brown”, a spus Aurora Liiceanu pentru Reporter Global.

În primul rând, vorbim de o tensiune și o agresivitate crescută în societate și în mentalul colectiv din cauza izolării în casă. În țări care au ieșit din „lockdown”, cum este China, vedem o rată mare a divorțurilor, în Franța, cazurile de violență domestică au crescut și nu numai. Ce schimbări observăm acum, în prima fază? Ce efect are închiderea în casă asupra psihicului uman?

S-a scris mult mai mult în media despre izolare, decât în studii privind efectele izolării. Sunt, evident, avantaje ale izolării – scăderea poluării, schimbări ale relațiilor în familie și cuplu, un mai mare interes pentru introspecție și analiza de sine, natalitatea crescută, rezolvarea unor frustrări legate de lipsa timpului liber etc., dar sunt și unele consecințe negative, cum ar fi creșterea violenței și agresivității atât la nivel social, cât și la cel individual. Au crescut conflictele, separările, rata divorțurilor și violența domestică. În China, de la început s-au înmulțit divorțurile, în Franța violența domestică a crescut cu 36%, iar în Australia cu 75%. Conviețuirea în izolare a arătat importanța spațiului și a timpului pentru climatul în cuplu/familie. Una este ca o familie cu copii să viețuiască într-un ultramodest apartament cu 2 camere din Berceni și alta este să dispui de un castel, Balmoral, și o pădure de 250 km pătrați, ca Prințul Charles. Omul este un animal social, el trăiește în relații, recluziunea este pentru călugări, nu pentru oamenii obișnuiți, care se bucură de contactul fizic cu apropiații lor sau cu prietenii, vecinii. Forfota din Napoli în timpul izolării arată cât de greu se supun oamenii unor reguli de viață ne-normală. Noi atitudini apar, cum ar fi suspiciunea, instinctul de conservare, preferința de sine/egoismul. Frauda și hoția înfloresc.

Toată lumea a fost nevoită să se adapteze situației și să își schimbe stilul de viață. Spre exemplu, spălatul pe mâini a devenit brusc ceva luat în serios de toți. Cu ce schimbări credeți că vom rămâne după ce se termină perioada aceasta?

Un mare psiholog a spus că „A new life means new habits” (n.r. o viață nouă înseamnă noi obiceiuri). Într-adevăr, izolarea face să se reconfigureze nu numai comportamentul spațial, dar și ordinea temporală a zilei. Ea poate reseta obiceiurile vechi în alte forme, poate transforma spălatul pe mâini dintr-un gest de obicei banal, într-un comportament compulsiv, devenind automatism. Un gest apărut în secolul al XIX-lea – când nici medicii nu se spălau pe mâini de la o operație la alta și de la un pacient la altul – a devenit o formă de apărare, deși în mod real el exprimă un comportament civilizat. Ar trebui să ne rămână în prim-plan civilizația și apoi infecția. Socializarea, care este inclusă în stilul de viață, devine o frustrare mai ales pentru cei tineri și dornici de noi experiențe, cei care au dezvoltat turismul/nomadismul. Poate că autiștii și introverții simt mai puțin disconfortul izolării. Unii oameni, mondeni, suferă de privarea de libertate. Unele comportamente în post-coronavirus vor păstra ceva din stilul de viață din timpul izolării, dar pentru a se fixa depinde de timp. Dacă timpul va fi scurt, e posibil ca noile obiceiuri să dispară și treptat să revină cum eram în pre-coronavirus: risipă, consumerism, preferința pentru grup, neglijarea a ceea ce este bun în valorile tradiționale, neglijarea mediului și desconsiderarea frumuseții naturii etc.

Comparativ cu alte momente de cotitură socială și psihologică, spre exemplu cutremurul din 1977 și Revoluția din 1989, cum vedeți schimbarea socială și psihologică de acum pe termen lung? Ce ați observat la oameni după cutremur și după Revoluție, cum s-au schimbat ei în atitudine?

Cutremurul din 1977 și evenimentele din 1989 au produs schimbări sociale, dar ele au fost diferite. Cutremurul a fost un dezastru natural, la fel spun unii că este coronavirusul, deși suspiciunea că este creat de om există. Deși toate au o încărcătură emoțională foarte mare, oamenii au ieșit diferit din ele. Cutremure sunt peste tot în spațiu, nu vin toate deodată, chiar dacă se resimt și în alte părți. 1989 s-a înscris ca eveniment istoric sângeros, barbar. După cutremur, oamenii au fost gata să accepte avertismentul naturii, care ne controlează viața, și au ieșit mai spăsiți și mai dornici de solidaritate, toți egali în starea de supuși ai măreței naturi, numită Gaia de environmentaliști. După 1989, oamenii au fost entuziaști, doreau, vorba lui Caragiale ceva mai ceva ca ceva, erau nerăbdători, dar nu a fost așa, avântul s-a spulberat repede și am căzut în marea lehamite românească. Ne-am dat seama că la scară amplă lucrurile nu se schimbă ușor și timpul istoric nu corelează cu timpul uman, al omului. Pandemia este însă ceva care prinde toată planeta, este la cea mai mare scară, nu este lovit un grup, o populație/popor/țară, ci întreaga specie umană. Ce alegeri se fac acum vor modela viitorul nostru, ne spune cunoscutul istoric Yuval Noah Harari. Izolarea națională este inutilă, obtuză, globalizarea, în toate aspectele vieții noastre, nu o permite. Cooperarea internațională – cu toate suspiciunile de raportări mincinoase, fraude naționale, afaceri dubioase etc. – este singura soluție, pentru că o țară singură nu poate gestiona lupta ei cu virusul, cum bine a spus fostul premier britanic Gordon Brown. Suntem toți într-o barcă, a spus Papa Francisc la slujba din piața pustie a Vaticanului.

Un alt element care ne ghidează acum viața este frica – frica de moarte, de îmbolnăvire, de pierdere. Planuri și preocupări pe care le aveam cu doar două luni în urmă par acum frivole și lipsite de importanță. Frica ne face să ne scindăm social: cei tineri le reproșează bătrânilor că ies din casă și îi privesc ca pe o categorie socială iresponsabilă. Vedem medici care demisionează din sistem de frică să nu se îmbolnăvească și din lipsa echipamentelor și vedem cum medicii care rămân, pacienții și societatea îi condamnă pentru alegerea făcută, pentru „lașitate”. Alții le dau dreptate că își dau demisia dintr-un sistem ros de corupție și lipsuri. Ce efect are frica asupra noastră acum, cum ne protejăm de disperare? Cum vedeți tabloul psihologic, comportamental și social acum, în plină criză?

Dincolo de schimbările la nivelul vieții individuale/de familie – când ceea ce gândeam, plănuiam înainte de coronavirus pare astăzi derizoriu, neimportant –, se produc sub ochii noștri scindări sociale, care desigur au stat latente până acum, clivaje de tip dicotomic, generatoare de conflicte și învrăjbiri: tineri /vârstnici, medici/pacienți, societate, bugetari/șomeri, populație/putere (populație/politicieni, decidenți, guvern, parlamentari), cei care au rămas în țară/diaspora. Vârstnicii sunt iresponsabili pentru că ies din casă; medicii sunt dezertori și trădători, șpăgari, că nu au protestat față de situația din sănătate și spitale; bugetarii iau bani și nu fac nimic, mai ales acum; politicienii au distrus sistemul de sănătate, un sondaj recent arată că 40% dintre subiecți îi găsesc vinovați; cei din diaspora sunt vinovați de ce se întâmplă, ei au adus virusul, o spun 20% dintre cei din acest sondaj. Politicienii /guvernul s-a ocupat de anticipate în loc să procure echipamente de protecție pentru medici și teste, ne conduc incompetenți, care acordă Sănătății cel mai mic procent din PIB (5.2%) din UE, politizarea din instituțiile statului a dus la ineficiența și precaritatea sistemului de sănătate. Doar 30% dintre cei chestionați au încredere în guvern, dar au în armată în proporție de 75%, acea armată care generic a tras în 1989 în popor. Se spune că „diaspora a infectat țara”. Fără îndoială, o nenorocire se însoțește cu nevoia omenească, firească, de a găsi vinovați (cercetătorii preferă să se refere la cauze). Cred că există simplu spus două cauze: Noi și circumstanțele (contextul). Iar fiecare dintre ele este o constelație de variabile, multe și variate. De aceea este greu să înțelegem de ce ne aflăm în situația în care ne aflăm.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele