Fiecare om are propria poveste din această perioadă pe care istoria o va numi probabil „primăvara neagră a omenirii”. Nimeni nu a fost pregătit pentru asta, însă oamenii, comunitățile, statele, având un numitor comun, au dat răspunsuri diferite. Povara a căzut pe umerii celor din sistemul sanitar, un sistem sufocat de birocrație, de corupție și, în multe locuri, de incompetența managerilor. Peste toată această putreziciune au încercat să se ridice cei care sunt la „capul bolnavului”, de la cel mai titrat medic, la doamna de la curățenie. Unii au ridicat vocea, alții au dezertat, însă majoritatea și-au văzut de treabă. Nu pentru a fi trecuți într-o carte de eroi, care se va scrie sau nu, ci pentru că asta e menirea lor. Un medic de 80 și ceva de ani din Italia a spus că dacă i-ar fi fost frică, nu se făcea medic.
Niciun medic sau cadru medical nu poartă pe sub halat costumul lui Superman, însă acționează ca și cum ar fi. La fel cum plâng, îi doare, sunt dezamăgiți, ajung la capătul puterilor.
Există atât de multe povești impresionante, atât de mulți oameni care au pus umărul ca lumea să nu se prăbușească! Sunt eroi ovaționați public, dar sunt și eroi discreți, retrași în înălțimea sufletului lor. Din păcate, există și o categorie care a reacționat egoist, pentru care instinctul de supraviețuire a fost mai puternic decât omenia.
Prima întâlnire, primul șoc, întâia victorie a binelui
Marcela Vîlcan este asistent-șef la Spitalul de boli infecțioase din Alba Iulia. Pentru ea, 18 martie a fost ziua în care s-a întâlnit cu primul pacient depistat pozitiv cu noul coronavirus.
După trei săptămâni de când a început iadul numit Covid-19, după 16 pacienți internați cu suspiciune de infecție cu coronavirus, iată că a sosit și ziua de care mă temeam, ziua care speram să nu vină vreodată.
Este adus la noi primul caz confirmat cu Covid-19. Femeie, tânără. O voi numi Doamna G (pacientul nr. 1 sună atât de urât!). Speriată și suspicioasă, totodată.
Încerc să o liniștesc, să o calmez, să o încurajez, de sub costumul care nu lasă să se vadă nimic… nici umanitatea, nici empatia, nici compasiunea și nici teama mea, deopotrivă.
Îi măsor funcțiile vitale, care erau în parametrii normali (Doamne miluiește!). Mă gândesc în sinea mea: „Eu am pulsul de două ori mai mare decât al doamnei!” – inima stătea să îmi sară din piept, însă… nu putea ieși… o ținea acolo costumul salvator…
Îi spun că urmează să îi recoltez probele biologice, moment în care mă întreabă suspicioasă: „De ce trebuie să îmi recoltați? Ce analize faceți?”. Îi răspund că sunt doar niște analize uzuale prin care medicul va cunoaște starea ei de sănătate la momentul internării. Așa cere protocolul. Se liniștește și își dă acordul pentru a efectua procedura.
În tot acest timp, vorbesc cu ea și, în cele din urmă, îi câștig încrederea. Încheie cerându-și scuze că eu sunt nevoită să trec prin toate acestea din cauza ei. O liniștesc din nou spunându-i că asta este profesia noastră, gândindu-mă totodată: „Oare ce este în sufletul ei? Uite că ea se gândește la mine! Doamne, dă să fie toți cei care urmează la fel ca această doamnă, cu bun-simț și înțelegători!”. Rămân cu ea să îi explic toate regulile pe care este obligată să le respecte pe perioada șederii la noi. Pare că înțelege ceea ce are de făcut, adică doar să stea în acel salon care îi va fi casă pentru următoarele multe zile… Credeți că este ușor doar să stai și să aștepți să treacă zilele până va veni acea zi perfidă cu numărul 12, apoi următoarea, cu numărul, predestinat parcă, 13? Apoi, încă… oare câte încă până primești rezultatele… Oare cum vor fi acestea? Credeți oare că este ușor doar să stai? Doar să aștepți? (Nu vreți să știți…)
Îi spun că la finalul turei, când voi pleca spre casă, o voi saluta din dreptul ferestrei (2 metri, bineînțeles!) pentru a mă cunoaște pe mine, omul de sub costumul care nu lasă să emane nimic… Și părăsesc salonul mulțumindu-i lui Dumnezeu că mi-am făcut treaba cât am putut de bine.
Acum urmează stresul: dezbrăcarea costumului!
Pășesc în camera de decontaminare, mă plasez în fața oglinzii, cu picioarele într-un sac mare, galben. Procedez la decontaminarea costumului și în timpul de așteptare repet la nesfârșit „Tatăl nostru”. Mă gândesc că am timp… Trebuie să procedez corect…. Sănătatea mea și a celor din jurul meu stă în puterea mea acum… Și mi-a ieșit BINE!
Mă spăl: apă, săpun, așa cum am învățat (de 22 de ani unghiile mele sunt tăiate scurt, fără ojă – credeți-mă, sunt la fel de frumoasă!), de trei ori. Până dincolo de coate. Mă întreb: „Exagerez?”. Îmi răspund tot eu: „Nu!”.
Îmi spăl și fața: apă și săpun. O dată și încă o dată.
Trec la dezinfecția mâinilor prin frecare. Îmi iese, doar nu port bijuterii! Îmi tamponez și fața cu dezinfectant (la fel ca bărbații, după bărbierit). Mă întreb din nou: „Exagerez?”. Îmi răspund iarăși singură: „Nu!”.
Toată pielea mă strânge, dar ce mai contează?
Siguranța mea! Siguranța colegilor mei! Siguranța familiei mele (sunt mama Mirunei, soția lui Nicu, fiica lui Mircea și a Georgetei, sora lui Iulius și a lui Ilie, și lista poate continua!).
Doamne, îți mulțumesc! Sunt convinsă că am procedat corect și că nu m-am infectat.
Mâine o voi lua de la capăt.
La ieșirea din tură, mă opresc pe rampă, în dreptul ferestrei ei (sunt peste trei metri), o salut (gest făcut cu mâna), zâmbindu-i. Îmi zâmbește, la rândul ei, și îmi mulțumește…
Aceasta este prima experiență a Marcelei Vîlcan în lupta cu inamicul invizibil. Am căutat-o zilele trecute. Mi-a spus că doamna este bine și ține legătura cu ea, „așa cum țin cu toți pacienții mei”.
Dar din dar se face rai
Sergiu Ciobotariu din Iași a fost subiectul unei știri de senzație în 25 martie. Într-un oraș aproape pustiu, a apărut el, pe un cal alb. Mergând la trap, deși inima i-ar fi spus să gonească. Fotografia cu călărețul urban a făcut înconjurul țării. Unii au râs, alții l-au considerat „un biet nebun”. Dragoș Savin, reporter la BZI, a fost curios să afle povestea și lumea a putut afla despre cea mai frumoasă declarație de dragoste a unui soț și tată. Unul care, fără cuvinte meșteșugite, a reușit să transmită unor bărbați mult mai școliți că nu există bariere atunci când îți iubești familia și când grija față de cei dragi te învață cum să faci să le fii aproape.
Sergiu are 22 de ani și este deja tată a 3 copii. Ultimul, un băiețel, născut în 25 martie la o maternitate din Iași. Este din comuna Răducăneni, însă de o vreme locuiesc într-un cartier mărginaș și sărac al Iașiului, Dalas, unde a început să-și construiască o casă. Are un cal cu care asigură veniturile modeste ale familiei. Când a aflat că soția lui a născut, era la muncă.
„Am încercat să iau un tramvai. Nu m-au lăsat. Nu am avut bani să iau un taxi. M-am întors acasă și m-am urcat pe cal. Prima dată, m-a oprit un echipaj de Poliție. Le-a fost milă de mine și m-au lăsat să plec. Pe urmă, m-a oprit un echipaj de la Poliția Locală. Au râs de mine, m-au luat la mișto. Mai apoi, m-a mai oprit un echipaj, au fost de treabă. Nu m-au amendat. Au înțeles că am o urgență și că nu am avut altă variantă”, a povestit Sergiu pentru BZI.
El își completase declarația pe proprie răspundere și purta mască.
Această variantă a poveștii călărețului a ajuns în presă, pe rețelele de socializare. Toată lumea l-a aplaudat pe Sergiu. Firesc, oamenii au început să-l ajute. A apărut la emisiuni la televiziuni, pe rețele de socializare. La un moment dat povestea despre calul lui, în timp ce-l mângâia cu o mână. A spus că nu-l pune să tragă până la epuizare, pentru că „e și el un suflet” și că e conștient că fără el nu ar mai putea asigura zilnic pentru familie cei 30 de lei pe care-i câștigă. Nicio clipă nu a vorbit despre el, nu s-a plâns de greutăți; a vorbit de misiunea sacră a părintelui: să facă tot ce poate pentru a le fi bine copiilor.
Lumea a făcut donații în bani și produse pentru familia lui. Chiar în prima zi când a început să primească, el s-a dus la un om mai în vârstă, despre care știa că nu are posibilități, și a împărțit cu el mâncarea. Mai mult, i-a dat bani să-și poată cumpăra medicamente.
A povestit, întrebat fiind, de acest gest fără emfază, a spus că i se pare firesc să dăruiască din ceea ce el a primit.
Din Suceava îngenuncheată
Tot din Moldova, vine încă o poveste despre implicare, dăruire și generozitate. Din Suceava, județul cel mai afectat de epidemia cu noul coronavirus. Despre greșeli, intenționate sau nu, despre incompetență, despre interese și dezinteres, despre cauze s-a tot vorbit. Însă, atunci când arde, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să stingi focul și să salvezi victimele. Apoi, vine și judecata.
Unul dintre cei care au sărit primii în foc a fost Ștefan Mandachi, un tânăr și prosper om de afaceri cunoscut din perioada #șîeu, când a construit simbolic primul metru de autostradă. Acum îl vinde cu 10 euro pe centimetru pătrat și a reușit să strângă aproape 800.000 de euro.
„Să fie foarte clar: toți euro, ronii, lirele sterline, dolarii sau orice alte monede sau bancnote ajung la Crucea Roșie Suceava din donațiile voastre pe 1cm.ro, dar absolut toți, până la ultima lețcaie și ultimul bănișor, se adună într-o sumă din care nu luăm (și n-am luat) niciun micromilimetru (știu că nu există unitatea asta de măsură, dar ca să înțelegeți afirmația). Nu ne atingem de niciun cent pentru eventuale cheltuieli sau marketing! Nici gând!!! Nu există cheltuieli de operare sau marketing. Astea le fac eu cu echipa, dar suplimentar. Pe banii și timpul nostru. Toată suma strânsă (leu cu leu) se duce în echipamente, măști, combinezoane.
Eu finanțez separat din banii mei această campanie. Și zilnic apar cheltuieli, dar le achit din contul meu privat! Am și voluntari inimoși, dar și oameni plătiți. Mergem înainte!!!”, a anunțat el.
Pentru a putea cumpăra ventilatoare, tânărul și-a pus la bătaie totul.
Astăzi (6 aprilie) cel mai tare m-au bucurat profesioniștii de la Hellimed, companie cu care vom importa (dacă ne ajută Dumnezeu) cele mai performante ventilatoare care sunt pe piață la banii ăștia (cu soft american). Sunt cu frecvență înaltă și cu posibilitatea de a face grafica plămânilor, adică identifică zona afectată a plămânului. Din ce știu, nu toate ventilatoarele au opțiunea asta, tocmai asta e șmecheria.
Azi am am implorat-o în toate limbile posibile și cu tot accentul meu fermecător moldoviniesc pe doamna de la Hellimed ca să ne dea prioritate Sucevei. I-am spus că eu răspund de comandă și eu o dirijez, lumea a donat și pentru că eu manageriez banii. A spus că încearcă la finalul lunii mai, deși altora le-a dat termene în noiembrie și chiar 2021. Dar pentru că-s țăran de la Sfântu’ Ilie, o să ni le aducă primii, zice doamna. A precizat că nicio țară de pe globul pământesc nu garantează termene de livrare, dar că va face tot ce-i stă în puteri. I-am promis că dacă ni le livrează mai repede, îi fac cea mai mare reclamă de care sunt în stare”, a povestit Mandachi.
El și-a pus hotelul la dispoziția celor din linia întâi care au nevoie de cazare și hrană: cadre medicale, militari, polițiști.
Fiecare are o poveste, fiecare are o durere, fiecare are o speranță. Pentru că speranța este doctorul oricărei nenorociri.