Snowden în autobiografia sa, despre epilepsie: „Acum venea trupul meu la rând”

23
10 minute de lectură
Sursa: Facebook

Edward Snowden dezvăluie în ce fel l-au afectat primele semne ale epilepsiei: „cele două mari instituții din viața mea fuseseră trădate: țara mea și internetul. Și acum venea trupul meu la rând”, dezvăluie un fragment din autobiografia „Dosar permanent” oferit de editura Nemira agenției MEDIAFAX.

Edward Snowden a șocat lumea întreagă în 2013, când, la vârsta de 29 de ani, a rupt legătura cu sistemul american de informații și a dezvăluit că Guvernul SUA încerca, în secret, să colecteze datele din orice apel telefonic, mesaj sau e-mail. Miza era un sistem de supraveghere în masă fără precedent, care să poată accesa viața privată a oricărui om de pe planetă. Șase ani mai târziu, Snowden își spune povestea pentru prima dată și scrie despre cum a contribuit la construirea acelui sistem și ce l-a motivat să dezvăluie totul.

De la copilăria idilică și până la misiunile clandestine pentru CIA sau NSA, Dosar permanent este extraordinara poveste a unui tânăr care a crescut odată cu mediul online, a devenit spion, apoi whistleblower și, în final, a ajuns conștiința internetului. Scrisă cu inteligență, grație, pasiune și candoare, cartea este o mărturie esențială despre destinul democrației în epoca digitală.

În urma dezvăluirilor făcute pe baza declarațiilor și documentelor puse la dispoziție de Edward Snowden, The Guardian și Washington Post au primit, în 2014, prestigiosul premiu Pulitzer, pentru că: „au dezvăluit masiva supraveghere făcută în secret de NSA și, prin reportaje consistente, au pornit o dezbatere între guvernământ și cetățeni pe tema securității și a datelor private”.

Cu o zi înainte de lansarea pe piață a autobiografiei lui Edward Snowden, Guvernul SUA a anunțat că îl dă în judecată pentru pretinse încălcări ale confidențialității. Editura Macmiillan (care lansează „Dosar permanent” în Marea Britanie și SUA) se declară mândră să publice această mărturie necenzurată despre excesele sistemului de supraveghere folosit de serviciile americane de securitate și informații: „Suntem foarte dezamăgiți că guvernul a ales să îl dea în judecată pe Snowden pentru că spune o poveste extrem de personală despre decizia lui de a face public sistemul de supraveghere în masă.”

Edward Snowden povestește în „Dosar permanent”, autobiografia tocmai publicată în limba română de editura Nemira, despre primele semne ale epilepsiei, afecțiunea care l-a marcat: „cele două mari instituții din viața mea fuseseră trădate: țara mea și internetul. Și acum venea trupul meu la rând”.

Redăm mai jos, un fragment din volum pus la dispoziția MEDIAFAX de editura care a publicat ediția românească:

„Toți au ceva, o informație compromițătoare ascunsă printre biți – dacă nu în fișierele lor, atunci în e-mail, dacă nu în e-mail, atunci în istoricul căutărilor. Și acum informația aceea era stocată de guvernul american.

La ceva timp după discuția noastră, Lindsay a venit la mine și a spus:

– Mi-am dat seama ce ar fi pe Foaia de Calcul de Distrugere Totală pentru mine – secretul care m-ar distruge.

– Ce anume?

– Nu o să-ți spun.

Am încercat să rămân calm, dar aveam întruna simptome fizice ciudate. Deveneam neobișnuit de stângaci, căzând de pe scări – de mai multe ori – sau lovindu-mă de tocurile ușilor. Uneori mă împiedicam sau scăpam lingurile din mână ori nu apreciam corect distanțele și nu ajungeam la lucrul după care mă întindeam sau mă împiedicam. Vărsam apă pe mine sau mă înecam cu ea. Eram neatent în mijlocul unei conversații cu Lindsay și ea mă întreba unde am plecat – parcă eram încremenit în altă lume.

Într-o zi, când m-am dus să mă întâlnesc cu Lindsay după cursul ei de pole-fitness, am început să amețesc. Era cel mai neplăcut simptom pe care-l avusesem până atunci. M-a speriat și a speriat-o și pe Lindsay, mai ales când a dus la o diminuare treptată a simțurilor. Aveam prea multe explicații pentru aceste incidente: dieta slabă, lipsa exercițiului fizic, lipsa somnului. Aveam prea multe raționamente: farfuria era prea aproape de marginea blatului, scările erau alunecoase. Nu mă puteam hotărî dacă era mai rău cazul în care ceea ce resimțeam era real sau psihosomatic. Am decis să merg la doctor, dar singura programare disponibilă era abia peste câteva săptămâni.

După o zi sau două, eram acasă pe la prânz, mă simțeam amețit și apatic, dar făceam tot posibilul să țin pasul cu munca de la distanță. Vorbeam la telefon cu un agent de securitate de la Dell când amețeala m-a lovit cu putere. M-am scuzat imediat și am încheiat convorbirea bălmăjind și, în timp ce mă străduiam să pun telefonul înapoi în furcă, am avut convingerea că voi muri.

Pentru cei care au trăit așa ceva, această senzație de dezastru iminent nu are nevoie de descriere, iar pentru cei care nu au trăit-o, nu există explicație. Lovește atât de brusc și primar, încât înlătură orice altă senzație, totul în afară de o resemnare neajutorată.

Viața mea se terminase. M-am lăsat pe scaun, un Aeron tapițat, mare și negru, care s-a înclinat sub mine când am căzut în abis și mi-am pierdut cunoștința. Când mi-am revenit, eram tot așezat, iar ceasul arăta aproape ora unu după-amiază. Fusesem inconștient mai puțin de o oră, dar eram epuizat. Parcă eram treaz de la începutul vremurilor. M-am întins după telefon, dar nu puteam să pun mâna pe el, bâjbâiam prin aer. Când am reușit să-l apuc și să am ton, am descoperit că nu-mi aminteam numărul lui Lindsay sau îmi aminteam cifrele, dar nu și ordinea lor.

Cumva am reușit să ajung la parter, făcând fiecare pas cu atenție, oprindu-mă după fiecare ca să-mi recapăt echilibrul. Am luat niște suc din frigider și l-am băut, ținând amândouă mâinile pe cutie în timp ce o bună parte din el îmi curgea pe bărbie. Apoi m-am întins pe podea, mi-am lipit obrazul de linoleumul rece și am adormit, așa m-a găsit Lindsay. Tocmai avusesem o criză de epilepsie.

Mama a avut epilepsie și cel puțin o vreme a fost predispusă la crize grand mal: făcea spume la gură, membrele îi zvâcneau, tot corpul i se mișca până când se liniștea într-o rigiditate inconștientă îngrozitoare. Nu-mi venea să cred că nu asociasem până atunci simptomele mele cu ale ei, deși a fost aceeași negare în care a trăit și ea decenii întregi, atribuind căzăturile frecvente „neîndemânării“ și „lipsei de coordonare“. Nu fusese diagnosticată până la prima ei criză grand mal aproape de patruzeci de ani și, după o perioadă scurtă de medicație, crizele s-au oprit. Întotdeauna ne spusese mie și surorii mele că epilepsia nu era ereditară și nici până azi nu știu dacă așa îi spusese doctorul ei sau doar încerca să ne asigure că soarta ei nu avea să fie și a noastră.

Nu există un test de diagnosticare pentru epilepsie. Diagnosticul clinic se face pe baza a doar două sau trei crize inexplicabile – asta e tot. Se știu foarte puține lucruri despre această boală. Medicina tinde să trateze epilepsia fenomenologic. Doctorii nu vorbesc despre „epilepsie“, vorbesc despre „crize“. Tind să împartă crizele în două tipuri: localizate și generalizate, cea dintâi fiind un rateu electric într-o anumită secțiune a creierului, care nu se răspândește, iar cea de-a doua un rateu electric care creează o reacție în lanț. Practic, un val de sinapse ratate străbate creierul, făcându-te să-ți pierzi funcția motrică și, în cele din urmă, cunoștința.

Epilepsia este un sindrom foarte ciudat. Cei care suferă de ea simt lucruri diferite, în funcție de care parte a creierului lor are prima cădere electrică în cascadă. Se știe că cei care au această cădere în centrul auditiv aud clopote. Cei care o au în centrul vizual văd scântei sau li se întunecă vederea. Dacă această cădere se produce în zone centrale mai profunde ale creierului – unde a avut loc și a mea –, poate provoca un vertij sever. În timp, am ajuns să recunosc semnele de avertizare, ca să mă pot pregăti pentru criza ce avea să urmeze. Semnele se numesc „aure“ în limbajul popular al epilepsiei, deși, științific vorbind, aceste aure sunt criza în sine. Ele reprezintă experiența proprioceptivă a rateului. Am consultat toți specialiștii în epilepsie pe care i-am găsit – marele avantaj de a fi angajat la Dell era asigurarea: am făcut tomografii, RMN-uri, toate analizele. Între timp, Lindsay, care a fost îngerul meu păzitor în toată povestea asta, ducându-mă cu mașina la programări, s-a apucat să caute toate informațiile disponibile despre sindrom. A căutat pe Google tratamente alopate și homeopate cu atâta intensitate, încât practic toate anunțurile ei pe Gmail erau pentru medicamente contra epilepsiei.

Mă simțeam înfrânt. Cele două mari instituții din viața mea fuseseră trădate și mă trădau la rândul meu: țara mea și internetul. Și acum venea și trupul meu la rând. Creierul meu fusese scurtcircuitat la propriu”.

Editura Nemira publică autobiografia controversatului Edward Snowden, americanul care a dezvăluit lumii întregi pericolele sistemelor de supraveghere a comunicațiilor și internetului, și a fost inculpat de spionaj de către SUA, „Dosar permanent”.

Edward Snowden s-a născut în Elizabeth City, Carolina de Nord, și a crescut în Fort Meade, Maryland. Instruit ca inginer de sisteme, a fost ofițer în cadrul Agenției Centrale de Informații (CIA) și a lucrat pentru Agenția Națională de Securitate (NSA) din Statele Unite. A primit numeroase recompense pentru munca depusă în folosul public, printre care: Right Livelihood Award, German Whistleblower Prize, Ridenhour Prize for Truth-Telling și Medalia Carl von Ossietzky de la Liga Internațională pentru Drepturile Omului. În prezent este președintele comitetului director al Press Foundation.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele