Șomajul, o criză încă ascunsă

57
6 minute de lectură

Trăim izolați, condiționați de ordonanțe militare relaxate, cu față umană, urmărim atent informațiile care curg șuvoi pe telefoane, tablete și pe ecranele laptopurilor. Multe sunt exagerări, sfaturi inutile sau detalii statistice obsedante. Zbârnâie prin ecrane sute de mesaje video, subtitrate în românește, care, perfid, induc teamă, repulsie față de valorile europene, arată cu degetul vinovații de serviciu: străinii. Întrebarea e cine plătește totuși costurile astea, deloc mici, de traducere a unor filmulețe de cinci-opt minute, uneori mai mari, și apoi cine suportă costurile de editare video, cu subtitrare cu tot montajul necesar. S-au înmulțit și mesajele apocaliptice, sau manipulările mai mult sau mai puțin subtile. Câți s-au contaminat, câți au pierit și câți s-au însănătoșit. Cifrele privind numărul izolaților sunt irelevante, de vreme ce mai toți stăm departe de lume, închiși în case.

Când această criză se va risipi ar trebui să reevaluăm efortul presei serioase și rolul ei esențial într-o democrație. Faptul că jurnaliștii verifică o știre, că cer lămuriri unui membru al executivului, unui specialist în exact tema dezbătută, e un exercițiu care a devenit o armă puternică în lupta, disperată, cu efectele pandemiei de coronavirus asupra vieții noastre așa cum o știam.

Iar lumea se schimbă sub ochii noștri. Probabil cea mai importantă statistică a momentului ar trebui să fie cea privind șomajul. În ziua închiderii ediției Reporter Global institutul de Statistică a publicat cifrele șomajului din februarie. Ele descriu un calm relativ într-o piață a muncii care-și căuta, asiduu, angajații. În februarie, deci, pe când știrile despre epidemia din China erau abundente, iar politicienii noștri încă-și închipuiau că luptă pe terenul a două sezoane electorale, România avea 352.000 de șomeri. Cu vreo 4.000 de șomeri mai puțin decât în urmă cu un an. În martie însă, vom privi cu emoție această statistică, deoarece este de așteptat să înceapă valuri succesive de concedieri, din serviciile și industriile afectate de criză. În Statele Unite, de pildă, unde statisticile privind piața muncii sunt considerate un indicator esențial, atât de important încât influențează politica monetară a Federal Reserve, săptămâna trecută 3,3 milioane de  americani au intrat în șomaj. Clasic, adică locul de muncă a dispărut, nu tehnic, adică temporar. Un salt uriaș care a sfidat și cele mai pesimiste estimări. Nu este doar o realitate americană, va deveni o constantă a pieței muncii în întreaga lume, inclusiv la noi.

Urmează să vedem dacă cele aproape 54.000 de locuri de muncă vacante, înregistrate la finalul anului trecut vor mai apărea în statistici. Greu de crezut. Toate măsurile guvernelor lumii care încearcă să stabilizeze piața muncii sunt îndreptate spre limitarea fenomenului.

Dar pentru a rezista în criza economică pe care o vom trăi după ce pandemia își va epuiza forța distructivă vom avea nevoie de bani.

Acum este esențială disciplina fiscală, deoarece un stat fără încasări bugetare nu are de unde să cheltuie bani. Vom reuși, ca neam, să înțelegem asta și, dacă avem resurse, să livrăm cezarului fiscal ceea ce îi aparține, adică taxe și impozite? Dacă nu o vom face vom zdruncina puternic chiar contractual social, îmi spunea ieri, îngrijorat, unul dintre cei mai mari economiști ai noștri. Pentru a-și ajuta cetățenii, pentru a susține sistemul medical în viață și pentru a-l întări, ca să facă față pandemiei, statul are nevoie de bani.

Companiile au nevoie de finanțare, iar aici rolul băncilor este hotărâtor. Dar și aici este nevoie de solidaritate. Clienții băncilor care-și pot plăti ratele la banii împrumutați, trebuie s-o facă. Până la urmă e vorba de un contract în care un client a împrumutat o sumă, pentru care banca plătește dobândă. Să nu ne iluzionăm, băncile nu mișcă în piața creditelor banii lor, ci bani împrumutați. Bancherii trebuie să-și arate solidaritatea dând credite la dobânzi mai mici firmelor în nevoie. Dar pentru asta trebuie ca firmele care au bani să-și achite la timp ratele. Dacă va fi nevoie de un sprijin mai puternic, de tipul celui negociat de FMI, la Viena, între băncile și statele din regiune, în  vremea crizei financiare care a debutat în septembrie 2008, putem avea un obstacol. Va fi greu să obții favoruri de la băncile cărora, niște politicieni populiști le-au livrat, nu demult, așa numita ordonanță a lăcomiei.

Companiile puternice ar trebui să-și plătească la timp și integral obligațiile fiscale, să profite de relaxarea, temporară, a disciplinei fiscale. Dar pentru asta este nevoie de lideri cu o conștiință socială ridicată, să fie acei corporate citizens, implicați în bunul mers al societății. Vom vedea câți corporate citizens avem la finalul acestei crize.

Sunt voci care spun că putem cheltui masiv acum pentru a împrăștia bani către toate nevoile societății deoarece avem o datorie mică, mult sub nivelul de alarmă. Probabil, însă avem și dezechilibre masive, atât fiscal, cât și ale contului curent, acea diferență negativă între valuta care intră în țară și cea care iese din ea. La ce costuri ne vom împrumuta? România riscă să împrumute bani la costuri foarte mari, care să o arunce pentru ani buni în deficit bugetar cronic. Și apoi cine să ne împrumute? Acum chiar americanii își pun întrebarea cine le va cumpăra obligațiunile de Trezorerie, după tensiunile între Casa Albă și China, cel mai mare cumpărător de titluri de stat.

Toate statele lumii vor ieși în piață pentru a-și finanța deficitele, căci toată lumea cheltuie. Pentru a cumpăra ceva bani va trebui să oferim randamente mari, adică să ne adâncim, rapid, datoria. Dar observăm că nu avem nici o estompare serioasă a scenariilor de criză. Institutul de Prognoză tace. Rolul său ar fi să livreze nu doar o estimare a unei posibile crize, ci scenarii multiple, bazate pe efecte diferite ca intensitate. Numai pe baza unor scenarii economice de perspectivă se pot face politici economice inteligente, eficiente și funcționale. Restul e improvizație. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele